Eugen Lovinescu (31 octombrie 1881-16 iulie 1943) a fost critic si istoric literar, teoretician al literaturii si sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier, considerat cel mai de seama critic dupa Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului si al Mutatiei valorilor estetice. In ciuda valorii sale incontestabile si a faptului ca si-a sustinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet (in 1909), a ocupat doar o catedra de profesor de latina la liceul Matei Basarab din Bucuresti. Debuteaza publicistic in suplimentul literar al Adevarului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. Colaboreaza la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu intre anii 1907-1909 si publica primele doua volume de Critice (I, 1909; II, 1910). Dupa 1922, Lovinescu trece la lucrari de sinteza, si cea dintai e Istoria civilizatiei romane moderne (1924 – 1925), in trei volume solid documentate. In jurul anilor 1930, preocuparile lui Lovinescu merg in afara memoralisticii, spre literatura propriu-zisa si spre istoriografia literara. Interesul pentru beletristica era mai vechi si, dupa drama ibseniana: De peste prag (1906), urmeaza volume de nuvele, scenete, poezii, romane, unele reluate sub diverse titluri (Aripa mortii, Comedia dragostei, Lulu, Viata dubla). E. Lovinescu se stinge din viata la Bucuresti, la varsta de 62 de ani.