CERE ŞI ŢI SE VA DA

Oficial, misiunea lui Bogdan Aurescu, la Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), s-a încheiat odată cu pronunţarea verdictului favorabil României. Neoficial, tânărul diplomat a continuat, chiar şi după ce ciocănelul judecătorului a anunţat finalul ultimei şedinţe, să se dedice cauzei câştigate mai degrabă în faţa tribunalului, decât în faţa naţiunii pe care a reprezentat-o.

Căci o sarcină cel puţin la fel de redutabilă, ca pledoaria de la Haga, rămâne conştientizarea şi aprecierea unui triumf singular în istoria postdecembristă a României. Jurnalul procesului, întocmit de Bogdan Aurescu, poate fi socotit un răspuns la provocarea adresată de memoria colectivă românească, neglijentă adesea, când vine vorba de realizări. Românii s-au obişnuit de prea mult timp să-şi asume rolul de victimă a istoriei, să-şi accepte soarta cu umilinţă şi pasivitate. Această predispoziţie fatalistă poate face ca o performanţă de talia procesului de la CIJ să treacă oarecum neobservată, să fie chiar ridiculizată sau cel puţin, uitată destul de repede. Dar tocmai pentru că nu suntem obişnuiţi să câştigăm prea des, merită, măcar atunci când unii din compatrioţii noştri nu se lasă păgubaşi, îşi ating scopurile şi ne mai spun şi povestea reuşitei pe deasupra, să luăm bine aminte de subiectul cu pricina. Dacă nu din bun simţ sau din patriotism, măcar dintr-o curiozitate năstruşnică : “cum, chiar românii să ducă ceva la bun sfârşit, într-o manieră exemplară”? Caragialesc punând problema : „victorie, victorie, dar s-o ştim şi noi”.

Bogdan Aurescu ne lămureşte destul de devreme despre ce nu a fost procesul de la Haga – nu a fost despre recuperarea Insulei Şerpilor de la ucrainieni, iar faptul că acel teritoriu a rămas sub tutela vecinilor noştri nu este un eşec asumat al echipei române, ci o problemă care nu a constituit obiectul pledoariilor. Problema pe care Ucraina si România au disputat-o în faţa CIJ a fost cea a delimitării platoului continental din Marea Neagră şi a zonelor economice maritime exclusive. O problemă veche care data încă de pe vremea URSS şi care n-a fost rezolvată niciodată, ci doar amânată, dupa zece runde de negocieri, întinse pe mai bine de 20 de ani. După căderea blocului sovietic şi, mai ales, după semnarea tratatului de colaborare dintre România şi Ucraina, în 1997, problema delimitării a căpătat din nou proeminenţă şi un orizont formal de rezolvare. Căci cele două state au semnat şi un Acord Conex, prin care acceptau drept legitim apelul la CIJ pentru soluţionarea diferendului, în cazul în care negocierile directe nu ar fi condus la nici un rezultat. Echipa care a reprezentat România la Haga (o echipă mixtă, compusă din experţi străini dar şi din români) a mizat pe două argumente principale, îm faţa instanţei – Insula Şerpilor nu este locuibilă (şi nu poate beneficia, aşa cum dorea Ucraina, de o zonă economică exclusivă imensă) iar împărţirea corectă a platoului continental trebuie să fie făcută pe baza unei linii mediane, echidistante de ţărmurile celor două ţări (un sistem de împărţire comun şi folosit în cazul mărilor continentale, în dreptul internaţional). Procesul a durat patru ani, a avut o etapă scrisă (a pregătirii memoriilor) şi o etapă orală, în care cele două echipe adverse şi-au susţinut pledoariile. La final, CIJ a admis, în proporţie de 80%, delimitarea propusă de ţara noastră.

Bogdan Aurescu îşi relatează povestea cu răbdare şi înţelegere faţă de cititorul neiniţiat. E clar că rigoarea şi pasiunea pentru claritate nu-l părăsesc pe ilustrul diplomat român la ieşirea din sala de judecată, ci rămân călăuze de încredere şi când îşi aşterne gândurile pe hârtie. Frazele sunt elegante, scenele procesului întreţin suspansul. Pe lângă conţinutul factual, Aurescu ne aduce aproape stările de spirit ale echipei, ne face părtaşi la încordarea dar şi la bucuriile care s-au succedat de-a lungul unor zile ameţitoare.

Nu ai cum să nu resimţi, la finalul cărţii, un profund respect faţă de toţi cei implicaţi în acest proiect de proporţii. Pentru că Aurescu descrie fapte şi nu aduce elogii goale. E vorba de oameni care au citit si au scris sute de pagini în câteva luni, fără să fie plătiţi în plus pentru asta. E vorba de oameni care care nu au mai avut concedii de ani buni, care şi-au petrecut scurtele pauze dintre procese organizând seminarii pe teme juridice, care şi-au sărbătorit ziua de naştere la pupitrul pledanţilor. E vorba, în fond, de un model de la care românii au ce să înveţe – profesionistul dedicat cauzei de a cărei justeţe e convins. Întreaga reuşită a echipei conduse de Aurescu (pe care diplomatul o aşază, cu modestie, la capătul eforturilor întreprinse de predecesori) confirmă cel puţin două lucruri – nu trăim într-o lume guvernată doar de noroc (de a fi o ţară mare sau mică şi de a te impune prin acest avantaj deţinut în mod întâmplător), ci într-o lume în care justiţia, chiar dacă lent şi greoi îşi spune în cele din urmă cuvântul. În al doilea rând triumful de la Haga demonstrează că România are potenţial de reuşită în plan internaţional. Desigur, doar atunci când pune deoparte prejudecăţile fataliste şi spiritul uşuratic al improvizaţiei balcanice… trebuie doar să ştim cum să cerem ca să primim. Dar ca să ştim cum să cerem, trebuie să muncim cât se poate de serios.

AVANSCENA ŞI CULISELE PROCESULUI DE LA HAGA – MEMORIILE UNUI TÂNĂR DIPLOMAT – Bogdan Aurescu – Editura Monitorul Oficial, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro