Autorul bestsellerului international Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste coplesitoare despre memorie si vina, despre o iubire atat de puternica, incat invinge haosul si chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia si a castigat, in 2016, Bolsaia Kniga - Premiul al doilea.

 

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fara a fi in realitate aviator, savarseste un zbor extrem intre inceputul si sfarsitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment intreprins intr-un lagar cu destinatie speciala. Nascut in 1900, el este inghetat in azot lichid la mijlocul anilor '20, iar in 1999, deja in alta lume, este dezghetat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. In incercarea de a-si reconstitui istoria personala, el incepe, la sfatul doctorului sau, sa noteze intr-un jurnal franturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, intamplari. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilaria, scoala si intaia iubire, Revolutia din 1917 si, in sfarsit, lagarul. Odata cu iesirea din spital, pe Innokenti il asteapta o viata noua, in care poate sa iubeasca iar si sa redescopere lumea. O lume unde el, asa cum o arata si propriul sau nume, este un Candide - insa unul care se simte responsabil si pentru cele traite, si pentru cele netraite, tema vinovatiei aducand in Aviatorul ecouri dostoievskiene.

 

Traducere din limba rusa de Adriana Liciu.

 

"Asadar, continuarea insemnarilor. Daca e sa fim exacti, acestea nu mai sunt insemnari. Pornind de la faptul ca mi s-a propus sa folosesc un computer, am inventat cuvantul „intipariri”. Le-am spus cuvantul lui Geiger si Nastiei, si ei au dat apatic din cap. Nu le place, oh, nu le place! Nici frumos nu li se pare. Nici mie, ca sa spun adevarul, dar nu arat. Verific cat de departe va merge rabdarea prietenilor mei.

Deocamdata rabda. Geiger - el e in general fericit ca am luat iar, ca sa ma exprim preindustrial, condeiul; cam de o luna, dupa cum se vede, nu am scris nimic. Intr-un fel m-a obosit scriptologia dinainte, am cam lasat-o balta, dar acum, indemnat de Geiger, incep iar. Ca sa spun deschis, nu fara sovaieli.

Geiger a insistat asupra faptului ca jurnalul este un gen vechi, asa ca pentru mine e ceva organic. Ca eu, ca sa folosesc expresia lui Bunin, nu sunt "un om al veacului de-acum". Am tinut jurnal cat se poate de bine o jumatate de an - de ce sa nu tin si mai departe? De "veacul de-acum" imi vorbise deja la un moment dat. O fraza graitoare, am memorat-o. Adevarul e ca eu l-am citit numai pe Bunin cel timpuriu si nu-mi amintesc sa fi fost acolo, dar motivatia lui Geiger o inteleg. Pentru el e important sa se documenteze asupra celor ce se petrec in creierul meu. Dar mie la ce-mi trebuie? Dupa cum a remarcat chiar Geiger, am scris sase luni batute pe muchie - oare nu e de ajuns?

I-am spus ca aceste insemnari ma fac sa fiu intr-un fel ceva deosebit, experimental. Chiar un fel de sobolan, in timp ce eu trebuie sa ma contopesc cu noua viata, si, in general (am chicotit fortat), am sotie tanara, seara nu-mi arde de insemnari. Geiger mi-a replicat ca sobolanii nu tin jurnal si ca nimeni nu ma impiedica (privire spre Nastia) sa ma contopesc cu noua viata. A fost, o spun de-a dreptul, staruitor. "