Pana la a fi romanesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al marii si un seducator amalgam etnic si cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Daca administratia noastra preia un targ modest, pictorii dau aici de Orient in toata splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj si de o lumina cu totul aparte. Desi il vizitase in 1915 si vazuse ce era de vazut, regina Maria se indragosteste de Balcic abia in 1924, intr-atat de puternic, incat isi construieste, pe tarmul stancos si salbatic, un adevarat paradis. Se poate spune ca datorita ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur si simplu sincron cu realitatea, ba chiar o inraureste, dandu-i o stralucire fara egal in perioada interbelica. Boema artistica, animatorii culturali, scriitorii, arhitectii si chiar si politicienii vin vara de vara la Balcic, infrumusetandu-l si pregatindu-l pentru o promitatoare cariera de statiune marina si culturala.

Ca orice paradis, si Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia l-a reconstruit insa atat de bine din farame de memorie, din documente si fotografii de epoca, incat se poate spune ca, printr-o carte atat de frumoasa, am recastigat, simbolic, paradisul pierdut.

 

Pentru turism, Balcicul era, intr-adevar, splendid daruit, atat prin pitorescul lui natural, cat si printr-un pitoresc uman, nu mai putin batator la ochi. In totul, era diferit, era altfel. Istorie, legenda, cine mai stie unde era adevarul? De fapt, translatia spre legenda e un semn bun, un simptom de vitalitate. Ramane cu noi doar acea parte a trecutului susceptibila sa starneasca imaginatia. Balcicul este Balcic, tocmai fiindca peste Balcicul real, si transfigurandu-l, s-a asezat un Balcic imaginar. - Lucian Boia