Autorul acestei carti relateaza intamplari din  bogata sa experienta de viata in care s-a confruntat permanent cu mentalitati, culturi si civilizatii diferite - de la Caracalul natal cu celebra lui caruta rasturnata, pana in nordul inghetat al vikingilor, ajungand si la rafinamentul francez, care uneori nu pare a fi chiar atat de rafinat.
   Victor Ravini se dovedeste un erudit, un ganditor, care mediteaza si emite pareri din varii domenii. Iar dumneavoastra cititorii veti putea sa reflectati, uneori ridicand din sprancene, alteori razand, la pataniile povestite cu umor irezistibil.
    Fragment din volumul "Barca vesela" de Victor Ravini:

    „In celula dormeam pe jos, fara asternut. Dupa vreo trei zile fara mancare si fara apa, Pupaza ne-a trimis pe toti, cu mainile legate la spate si cu ochelari de sudor la ochi, cu o duba, la Craiova. Nu puteam sti cine mai era in duba. Auzeam doar vocile a doi securisti de langa noi care urlau: „Nu misca, nu misca!" De ce or fi fost asa nervosi? Eu am reusit, totusi, sa imi agat elasticul de la ochelarii aceia negri de sudor de un surub de care ma tot izbeam cu capul, si am putut privi pe furis, cu un singur ochi, pentru o clipa. Mi-am recunoscut colegii. Dar in clipa urmatoare, nu-mi mai aminteam care din colegii mei de clasa erau acum cu mine in duba. In zilele urmatoare am incercat sa-mi amintese mutrele lor sau macar sa-i numar din memorie. N-am reusit sa mi-i amintesc.
    La interogatorii, ma intrebau care era numele organizatiei din care faceam eu parte, care era scopul acesteia, ce legaturi aveam cu spionii americani, in ce fel voiam sa rasturnam guvernul si cam asa ceva.
    — Nu fac parte din nicio organizatie, nu stiu de existenta niciunei organizatii.
    — Ba stii, fiindca ai un rol important in organizatie. Ce rol ai?
    Si iar asa, de la capat, cu intrebarile, zi de zi, ceas de ceas. Pe unu dintre ei, am aflat dupa ce ne-au eliberat, il chema Nae Cioflan. Am aflat de la un nepot al lui, din Caracal, pe care nu-l cunoscusem inainte, si care, cica, era finul lui. Se prefacea ca era foarte prietenos si voia sa stie cum era cand fusesem inchis. M-a intrebat de unul dintre anchetatori cu semnalmentele cutare si mi-a spus ca Nae Cioflan era unchiul si nasul sau. Pe ambii ii chema la fel. N-am crezut. Cum sa ii cheme pe amandoi la fel? Mda, se mai poate, daca erau nas si fin. Coincidenta era si mai mare, cu numele unui personaj dintr-un cuplet comic, pe care il stiam din familie, fiindca bunicul meu il recita adesea: „Ma recomand Nae Cioflan, fost sergent de strada, cu postul pe maidan, langa biserica Sfantu Stefan, unde-n colt e un bacan". Si asa mai departe, o stiu pe toata.
    Anchetatorul Nae Cioflan, daca nu cumva asta era doar un nume conspirativ, inspirat din acel cuplet, mi-a zis intr-o zi, cu ton mai hotarat decat de obicei, sa-i denunt pe dusmanii poporului. Am dat din umeri ca nu aveam cum sa stiu care erau dusmanii poporului. Mi-a spus ca eu eram principalul dusman al poporului si ca sa incep prin a ma denunta pe mine insumi. Da, am consimtit sa ma autodenunt.
    — Eu am fost acela care a pus o broasca raioasa in sertarul de la catedra profesorilor. Eu eram acela care imita vocile unor profesori si-mi speriam colegii, ca un profesor sau altul era in spatele lor. Eu am fost acela care stiam sa fluier pe la coltul gurii, in timpul orelor de clasa si ii scoteam pe profesori din sarite, sa se ridice de la catedra si sa ne inspecteze, care din noi fluieram.
    — Altceva mai grav?
    — Da, eu ii scrisesem teza la franceza colegului meu Carcu, ca sa nu ramana corigent, iar caietul meu de teze nu l-am dat profesoarei, ci l-am aruncat.
    M-a intrebat ce ii puteam spune despre Carcu Eugen. Imediat mi s-a aprins un bec in cap. De unde stia ca il cheama Eugen? Nu mai eram sigur daca il vazusem pe Eugen in duba atunci, dar acuma eram sigur ca el trebuie sa fie tot acolo, in alta incapere.”