Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, in general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cartile clasice, respectabile, faimoase, ci si de opurile neobisnuite, ciudate, atipice, exotice — si lista de calificative ar putea continua. Eu numesc aceste carti pur si simplu stranii. Daca din cartile clasic-faimoase cititorul retine principii de viata, stari psihologice si morale (si multe altele, y compris placerea lecturii, de ce nu?, fiindca altfel ar pieri lumea, ca sa zic asa), cartile stranii au atuul ca naucesc, socheaza, dar nu oricum, ci printr-o forma de inminunare. si pot starni savoarea lecturii, atata doar ca o fac uimind in chip extrem, dupa ce socheaza (sau, poate, in timp ce socheaza). socul nu este neaparat unul de limbaj (licentios ori violent sau experimental), ci de subiect si de situatie, de constructie epica.
    Astfel de carti sunt binevenite intrucat urnesc cititorul din tabieturi, ii distrug obisnuintele si il fac sa rediscute si sa testeze din nou tocmai actul lecturii si structura unui roman. samanii mexicani au un sfat aplicabil si in lectura: ei spun ca moartea nu poate iesi in calea unui om decat daca acesta parcurge in fiecare zi unul si acelasi drum, in chip monoton, fara sa se abata din calea sa. Doar omul care in fiecare zi va parcurge altfel drumul sau (altfel, de fiecare data), doar acela va putea evita moartea o vreme si o va putea pacali, intrucat moartea nu il va putea surprinde pe acelasi drum obisnuit. Cam asa e si cu lectura si cartile!