De foarte multe ori – si mai cu seama dupa promovarea legislatiei privind restituirea bunurilor preluate de catre stat in mod abuziv – sunt in continuare justitiabili care invoca in fata instantelor de judecata faptul ca au actionat cu buna-credinta, apelul la aceasta sintagma fiind facut aproape in orice imprejurare. Astfel, intelesul sau s-a banalizat, buna-credinta ajungand sa insemne un fel de pecete in care nimeni nu mai are incredere, invocarea ei, nu de multe ori, datorita contextului in care este facuta, trezind zambete pentru auditoriul mai mult sau mai putin avizat.

Lucrarea  prezinta felul in care buna-credinta poate fi invocata si poate produce efecte juridice in materia drepturilor reale, mai exact in cazul dreptului de proprietate si al altor drepturi reale principale – dreptul de uzufruct, de servitute si de superficie.

Astfel, autorul a dorit sa atraga atentia asupra importantei acestui principiu in contextul legislativ actual, sa prezinte principalele opinii care au fost exprimate in literatura de specialitate in legatura cu functionalitatea sa, precum si cele mai semnificative cazuri din practica judiciara in care instantele i-au dat sau, din contra, nu i-au recunoscut eficienta juridica si, nu in ultimul rand, sa ofere suporturi care sa deschida discutii in viitor.