Vreme de cincisprezece ani (1957-1972), Cioran a umplut treizeci si patru de caiete cu insemnari. Ele au fost gasite dupa moartea autorului de Simone Boue, prietena sa de o viata, si au fost publicate, in 1997, la Gallimard. Nu avem de-a face cu un jurnal propriu-zis, desi numeroase insemnari sunt datate. Ne gasim mai degraba in fata unui „laborator“ de incercari pentru carti ulterioare. Oricum, se regasesc in aceste Caiete toate obsesiile si toate imprecatiile lui Cioran, toate furiile si toate regretele sale, exprimate intr-un stil a carui exactitate nu e cu nimic mai prejos de aceea pe care o cunoastem din eseuri si aforisme. Cateva „personaje“ revin frecvent in insemnari: Ionesco, Michaux, Beckett sau Noica il determina pe acest mizantrop sa-si dezvaluie nebanuitele resurse de prietenie; altele, anonime sau desemnate doar prin initiale, ii provoaca obisnuitele rabufniri de sarcasm. Nu alta voce razbate, asadar, din aceste Caiete, ci modulatiile glasului inconfundabil al ultimului moralist al veacului trecut.
Editia Humanitas a Caietelor lui Cioran apare in trei volume.

    Opera de moralist? Literatura? Filozofie? Poate ca cel mai corect ar fi sa numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul conditiei umane. Nimeni n-a vorbit cu atata sinceritate despre el pentru fiecare dintre noi. Niciodata inteligenta n-a fost mai destrabalata ca in paginile acestui Cioran decontractat, eliberat de rigorile si eleganta „marelui stir din cartile sale antume. Niciodata un necu-noscut, punand pe hartie doar pentru el cele mai necenzurate ganduri care i-au trecut prin cap, n-a reusit sa-ti devina cel mai apropiat prieten. Nu exista o alta carte pe care s-o fi recitit de-atatea ori. O tin pe noptiera mea. Pentru ca sunt convins ca nimeni, in spatiul laic al existentei noastre, nu ne-a fost atat de aproape si nu ne-a eliberat mai eficace, dinlauntrul singurata'tilor si spaimelor lui, de singu-ratatile si spaimele noastre. Daca ar fi stiut — cand isi rumega in acest jurnal disperarile, mefi-entele, dezamagirile, apetitul si sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trai si scarba de semeni — ce multime nesfarsita de prieteni se va aduna la portile scrisului lui!
GABRIEL LIICEANU

Fragment:

" 31 decembrie Nu pot sa scriu decat despre ce simt; or, in prezent, nu simt nimic.
    Am incetat sa „produc" pentru o vreme. Incerc sa nu ma amarasc (si nici sa nu ma impaunez). Cum de m-am putut lega de scris pana intr-atat? Degeaba, sterilitatea mea de acum e pentru mine o experienta dureroasa, M-am tarat luni de-a randul cu aceasta sila, cu aceasta neputinta inmarmurita in fata foii albe! — Ce-mi va aduce 1966? Voi scapa oare de apatie? Am petrecut un an de om pe jumatate mort. O sa renasc in sfarsit? N-am nici macar puterea sa fiu trist. Or, tristetea a fost orgoliul vietii Ce voi deveni oare, o, zei?
    Ceea ce ma paralizeaza este ca toti oamenii mi se par naivi, incluslv marile spirite. Sunt uluit sa constat in ce masura Nietzsche imi apaie- in ciuda stralucirii sale, sau mai degraba tocmai datorita. ei - de o ardoare juvenila care te face sa zambesti.
    Ma simt mult mai aproape de un Pascal si mai cu seama de un Marc Aureliu. Nu-i nimic de facut: devin mai copt.
1 ianuarie 1966 M-am dus sa ma plimb de-a lungul Marnei, pe langa Tribarldon (?). Din cauza inundatiilor, raul s-a umflat, parca ar fi Mississippi. Cinci ore de mers, aproape tot timpul cu vantul in fata. Bucurie de a umbla, de a face efort fizic, dar in spatele acestei bucurii simteam prezenta unei melancolii care, la un moment dat, aproape a declansat o criza de plans. Totul, fara complicitatea nici unui gand.
    2 ianuarie Ieri-seara in metrou, o codoasa labartata, hidoasa, vorbind frantuzeste stricat, cu un accent sud-american (?), mangaia mana unui tanar subtiratec, strain si el, „dragutul" ei probabil, un arab dupa toate semnele. Spectacolul era atat de oribil ca nu-mi reveneam. Nu stiu vreun care sa-mi poata inspira o asemenea scarba. Putoarea asta infecta pur si simplu m-a imbolnavit. Nu este admisibil ca fiinta umana sa poata lua asemenea infatisare.
    Uratul se anunta aproape totdeauna prin pofta de a fredona refrene de demult. Amintirea trecutului ne pune brusc in fata evidenta ireparabilului. Nu putem suporta cu detasare senzatia curgerii timpului; chiar si ideea acestei curgeri e greu de suportat. Cand ma gandesc ca toate clipele pe le-am trait s-au dus pentru vecie, ma mira zelul meu de-a mai trai si altele.
    Ca in tinerete am fost un ambitios, nu incape nici o indoiala; ca am incercat sa fiu, de asemeni. Uneori ma felicit pentru asta, cel mai ades ma intristez: caci, fara ambitie, desi intr-un fel m-am depasit pe mine insumi, mi-am pierdut totodata insusi resortul fiintei.    
    Pe cheiul Senei, pe o taraba plina cu romane politiste englezesti, gasesc un sfant Ioan al Crucii, format de buzunar! E acolo, banuiesc, din cauza titlului: The Dark Night of the Soul. E drept ca si coperta era prea tipatoare, facand confuzia posibila, daca nu chiar inevitabila.
    Atatati-mi omul care nu judeca pe nimeni, ca sa-1 declar sfant. Sa existi inseamna sa judeci, inseamna sa fii nedrept. Caci orice judecata e nedreapta, avand in vedere ca nimeni nu e raspunzator pentru ceea ce este si nici macar pentru ceea ce face. Vinovatia e la suprafata, la nivelul conventiilor. Ea nu mai are nici un sens de indata ce coboram spre lucrurilor.
    O, daca m-as putea abtine de la orice judecata de valoare! De fiecare tiout and imi scapa vreuna, sunt mandru pe moment, apoi ma cuprinde cainta, aproape ca rosesc. Pornirea mea e mai intai sa acuz pe toata lumea, apoi sa-i scuz pe toti. — Este un semn de cinism sa te pronunti in legatura cu ceva.
"