Doar uneori, poate, privind de pe varful muntelui, poate noaptea privind cerul instelat, ne dam seama ca exista existenta [...] cu noi cu tot, ca un fior. Atunci suntem, cumva, scosi din trebaluiala si cufundati in intregul existentei atotcuprinzatoare si existam cu existenta. Nu pentru ca „spatiul ce il cuprindem este atat de intins, ci pentru ca tocmai cuprinsul spatiului ne elibereaza spre pura existenta ca si cum am «auzi» cum trece existenta, cum curge." (Alexandru Dragomir)