Acum vreo 2-3 ani, piaţa de carte din România primea o surprinzătoare deschidere pentru genul poliţist, un gen care părea deja să ofere autori şi titluri destul de variate, în colecţii de notorietate ale câtorva dintre cele mai cunoscute edituri autohone: pasionaţii (şi chiar cei mai puţini pasionaţi) puteau alege între Seria Suspans a Editurii Nemira, seria de autor Agatha Christie a Editurii Rao sau seria Comisarului Maigret a Editurii Polirom (asta ca să trecem în revistă doar câteva din cele mai populare colecţii). Nu lipseau nici autorii români, Rodica Ojog Braşoveanu (tot la Nemira, în cadrul seriei Suspans) sau George Arion (în cadrul colecţiei Crime Scene a Editurii Tritonic). Într-un asemenea context disputat deja de nume cunoscute pe piaţă, Editura Trei reuşea să dea lovitura prin traducerea în premieră a trilogiei Millennium, semnată de autorul suedez Stieg Larsson, serie care a reuşit să dovedească şi să redefinească probabil virtuţile genului poliţist: în vremuri în care publicul larg citeşte tot mai puţin şi este tot mai nerăbdător să primească o reţetă probată, de maxim două sute de pagini pentru a evada din cotidian, iată că seria lui Larsson reuşea să trezească interesul general pentru o intrigă desfăşurată pe mai bine de două mii de pagini. Bine primit inclusiv de critică (îmi amintesc cât de sedus se declara Dan C. Mihăilescu), seria Millennium a fost doar introducerea în fenomenul pe care Editura Trei l-a cultivat cu consecvenţă în anii următori , acela al autorilor nordici de roman poliţist dintre care merită menţionaţi măcar Anne Holt şi Camilla Lackberg. Recunosc, în ciuda popularităţii care îţi poate trezi măcar curiozitatea, nici până astăzi nu am citit seria lui Larsson, deşi îmi propun de mai bine de un an de zile acest lucru – fac calcule după calcule cum aş putea să dau gata 2000 de pagini în două săptămâni.

Cu toate acestea, n-am vrut să ocolesc seria romanelor poliţiste inaugurată de Editura Trei, mai ales de când ritmul publicaţiilor a accelerat vertiginos (probabil un semn al popularităţii autorilor nordici pe piaţa românească). Drept pentru care m-am hotărât să aleg, dacă nu pe Stieg Larsson, măcar un volum cât se poate de ambiţios: Camera întunecat㠖 romanul lui Johan Theorin caută să îmbine drama de familie cu ancheta poliţistă, atmosfera horror şi chiar poveştile cu fantome, toate îngropate sub un strat gros şi rece de zăpadă, amestecat de un viscol aşa cum afli doar în regiunile din nordul Europei.

Romanul lui Theorin are, aşa cum era de aşteptat, o arhitectură destul de complexă: multe fire narative şi multe biografii alternează fragmentar, dozând piramidal suspansul. Pe de o parte avem povestea lui Joakim, profesorul care se mută, împreună cu familia într-un conac vechi de pe insula Eel, în apropiere de Stockholm. La nici un an de la pierderea surorii sale Ethel, Joakim îşi pierde şi soţia care se îneacă în condiţii bizare în apropiere de farurile insulei. Luând decizia să rămână, împreună cu copiii săi în casa a cărei renovare vrea să o încheie, Joakim devine tot mai convins, prin dezgroparea trecutului insulei dar şi al propriei familii, că e aproape de dezlegarea unui mister din care supranaturalul nu poate fi exclus cu uşurinţă. În acelaşi timp, pe insula din apropiere de Stockholm au loc numeroase spargeri de locuinţe investigate de detectivul Tilda Davidsson, al cărei trecut este la rândul său legat de istoria insulei Eel. Capitolele care detaliază ancheta Tildei sunt alternate de capitolele care relatează eforturile lui Joakim de a descoperi ce s-a întâmplat cu soţia lui dar şi cu capitole care explorează infracţiunile hoţilor şi capitole care prezintă, fie sub forma unor povestiri scurte tragice (din secolul XIX şi până în secolul XX), fie prin mărturisirile rudelor lui Joakim şi Tilda o cronică a întâmplărilor sinistre care au avut loc pe insulă de-a lungul timpului. Toate aceste elemente, personaje şi fire epice se vor lega şi se vor dezlega în preajma unei furtuni de zăpadă din apropierea Crăciunului, atunci când naturalul şi supranaturalul se vor fi împletit convingător la capătul unui efort de construcţie narativă care reuşeşte cu brio să îţi demonstreze, aşa cum o fac romanele poliţiste ale suedezilor, că aparenţele sunt la fel de înşelătoare ca gheaţa neagră care acoperă apele mărilor în lungile şi teribilele ierni din ţările nordice.

CAMERA INTUNECATA – Johan Theorin – Editura Trei, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro