"Cand parintii pleaca, daca spatiul nu mai este acelasi, copilul nu se mai regaseste nici chiar in corpul lui, adica in reperele lui spatiale si temporale, pentru ca unele depind de celelalte. Dimpotriva, daca, atunci cand cuplul se desface, copilul poate ramane in spatiul unde parintii au fost impreuna, exista o mediere si travaliul divortului decurge mult mai bine pentru el. Daca nu, deoarece corpul lui s-a identificat cu casa in care traieste, cand casa este pentru el distrusa, datorita absentei unui parinte sau dislocarii cuplului, sau cand el insusi trebuie s-o paraseasca, copilul va cunoaste doua niveluri de destructurare: nivelul spatial, care se rasfrange asupra corpului; nivelul afectivitatii, rasfrant in sentimente disociate.
[...]
Cand e foarte mic, copilul nu poate face cu adevarat travaliul afectiv de a pricepe divortul, decat daca ramane in acelasi spatiu. Asa ca, daca parintii pot proceda astfel, cel mai bine ar fi ca apartamentul sa le ramana copiilor si ca parintii insisi sa vina alternativ sa-si indeplineasca aici "datoriile de parinte". Locul de domiciliu obisnuit al copiilor ar trebui sa fie acela unde au trait impreuna cu cei doi parinti si unde vor ramane cu un singur parinte.
Lucru valabil nu doar pentru casa, dar si pentru scoala, cand este vorba de copii de la sapte-opt ani in sus. Este contraindicat ca, datorita unui divort, un copil sa fie constrans sa-si paraseasca scoala pentru a merge la alta scoala. Putem fi siguri ca se va alege cu doi ani de intarziere scolara; nu se va mai duce la scoala pentru ca este prea divizat."
* * *
Una dintre cartile "cele mai practice" scrise de Francoise Dolto, Cand parintii se despart se adreseaza nu numai parintilor si copiilor, ci si juristilor care decid asupra divortului. Ideea asupra careia autoarea insista constant este ca trebuie sa comunicam copiilor adevarul, in forme adecvate, minciunile de tipul "tata (mama) este plecat(a) intr-o calatorie" conducand mai tarziu la efecte nefaste.

Fragment:

" Este foarte important ca parintele cu care traieste in mod obisnuit sa-i spuna in ziua respectiva: „Nu pot sa stau astazi cu tine, pentru ca este ziua pe care i-o datorezi tatalui tau (sau mamei tale)". De fapt, copilul este dator tatalui sau, mamei sale, aceluia dintre cei doi care nu-l tine in mod obisnuit.
Parintele continuu trebuie, asadar, sa respecte, la randul lui, acest timp si acest spatiu, nefiind de fata in ziua aceea - fie deoarece copilul refuza sa-l vada pe parintele celalalt, fie ca, dimpotriva, acesta nu vine. Tocmai atunci cand parintele nu vine, copilului ii e greu sa ramana singur acasa. Mai ales de aceea, preconizez existenta unui spatiu neutru in fiecare oras, un fel de „club de copii". in functie de numarul copiilor asteptati, vor fi acolo mai multi sau mai putini educa-tori. Copiii ar veni sa-si petreaca aici ziua cand parintele dis-continuu trebuia sa vina sa-i vada, in special atunci cand se stie nu vine niciodata. Parintele continuu nu trebuie sa fie cu copilul in ziva respectiva, pentru ca acesta sa simta ca legea conteaza si ca el trebuie sa respecte legea, chiar daca parintele discontinuu nu-si face datoria de a-l vizita.
Exista copii pe care asta ii imbolnaveste, ceea ce din punct de vedere psihosomatic este adevarat; prezenta unui medic in astfel de „locuri neutre" s-ar putea avea in vedere. Copilul s-ar putea imbolnavi aici, intelegandu-si reactia. Daca vederea tatalui sau a mamei lui il face sa vomite, o va face si acolo, iar o persoana neutra - un infirmier, o infirmiera - ii va explica ce inseamna sa „ti se intoarca stomacul pe dos cand trebuie sa-ti vezi celalalt parinte.
Pentru un copil este foarte important sa fie ascultat in ma-niera lui de a suferi si de a se exprima, ceea ce nu trebuie sa fie un pretext pentru ca parintele continuu sa se creada obligat sa-si asiste copilul in ziva respectiva. Nu este vorba de a-l elibera pe parintele continuu, ci de a-l obliga pe copil sa-si faca datoria de copil al unui cuplu. Cred ca, in realitate, un copil si-a ales parintii si ca are datorii fata de ei amandoi, tot asa cum parintii au datorii fata de el.
Datoria de vizita a parintelui la copil este o datorie de res-ponsabilitate. Pe de alta parte, copilului mic trebuie de asemenea sa i se spuna ca el si l-a ales pe acest parinte ca sa vina pe lume. Lucrez in crese cu copiii sub trei ani. Or, atunci cand li se spune ca ei si-au ales parintii, le vad ochii lucindu-le: se redreseaza numaidecat, se simt ei insisi, la locul lor.
Prin urmare, datoria de a vizita face cumva apel la constiinta morala a parintelui, in vreme ce datoria de a-si astepta parintele trebuie educata la copil? "