Era Carmen Stanescu, cea pe care o stiam dintotdeauna. Cu prilejul acelei vizite, i-am dus un rozar. L-a primit cu mare bucurie si nu s-a mai despartit de el. Asa mi-a spus nenea Damian.

Pe Carmen Stanescu si pe Damian Crasmaru i-am cunoscut prin Adela Marculescu, buna lor prietena. Si a mea. Adela stia cat o pretuiesc pe Carmen, stia ca ea, Carmen, mi-a deschis ochii spre teatru atunci cand, copil fiind, am vazut-o in Zoe din Scrisoarea pierduta, piesa pe care, de dragul ei, am invatat-o pe dinafara (si-o stiu si astazi), de la "...Rusine pentru orasul nostru sa tremure in fata unui om!... Rusine pentru guvernul vitreg, care da unul din cele mai frumoase judete ale Romaniei prada in ghearele unui vampir!..." si pana la "Curat constitutional! Muzica! Muzica!"

Adela stia ca pentru mine multi ani au fost actori, si Carmen Stanescu... Nu ma gan!deam atunci ca va veni ziua in care, cu generozitate, cei doi ma vor accepta in cercul lor de prieteni. Si au facut-o cu bunatate si bunavointa, lucru pentru care le sunt si azi profund recunoscator.

Aceasta carte este o "datorie" pe care, moral, o am fata de Carmen Stanescu si Damian Crasmaru. Jucau la National Leul in iarna de James Goldman. El rege, ea regina, intr-o cronica la spectacol am citit sintagma "O familie regala pe scena Teatrului National". Atunci mi-a venit ideea sa scriu o carte cu acest titlu, care, repet, nu-mi apartine, dar pe care l-am gasit foarte potrivit pentru statutul celor doi mari actori. La ceva vreme dupa asta, i-am spus doamnei Carmen ce am de gand. "Auzi, Damiane, ce bucurie vrea sa ne faca noua copilul asta!"...

Luat de una, de alta, nu am reusit sa le fac "bucuria" atata vreme cat ne-au fost alaturi... Apoi, ei au plecat... Unul dupa altul... Si ce gol imens a lasat in inimile noastre despartirea de ei! - Ion Moldovan