Arta de a avea intotdeauna dreptate

Cum sa-ti anihilezi fara replica adversarul si sa iesi triumfator din orice disputa intelectuala.

• Adversarul trebuie infuriat (Stratagema VIII)

• Apelati la argumente absurde (Stratagema XV)

• Aparati-va despicand firul in patru (Stratagema XVII)

• Intrerupeti si deturnati discutia (Stratagema XVIII)

• Argumentul autoritatii (Stratagema XXX)

• Nu inteleg nimic din ce-mi spuneti (Stratagema XXXI)

• In teorie da, in practica nu (Stratagema XXXIII)

• Interesele sunt mai presus decat ratiunea (Stratagema XXXV)

• Luati disputa la modul personal, proferati injurii si purtati-va ca un necioplit (ultima Stratagema)
 

Fragment din volumul "Arta de a avea intotdeauna dreptate" de Arthur Schopenhauer:

"Inainte de toate, trebuie luata in considerare esenta oricarei dispute, ceea ce se intampla cu adevarat intr-o disputa de argumente.

Adversarul – sau noi insine, e totuna – a enuntat o teza. Pentru a o infirma, avem la indemana doua moduri sau doua metode.

1. Modurile sunt: a) ad rem, b) ad hominem sau ex concessis: adica fie aratam ca enuntul nu corespunde naturii obiective a lucrurilor, adevarului obiectiv si absolut; fie aratam ca el nu corespunde altor argumente sau concesii ale adversarului, deci adevarului subiectiv si relativ: cel din urma mod este doar o demonstratie relativa si nu are niciun fel de implicatii asupra adevarului obiectiv.

2. Metodele sunt: a) infirmarea directa, b) infirmarea indirecta. – Cea dintai ataca teza in temeiurile ei, cea indirecta combate consecintele ei; prima arata ca teza nu este adevarata, cea din urma arata ca teza nu poate fi adevarata. In cazul infirmarii directe, putem sa reactionam in doua feluri: fie aratam ca temeiurile enuntului preopinentului sunt false (nego majorem; minorem); fie acceptam temeiurile, dar aratam ca teza decurge in mod fals din ele (nego consequentiam), combatand astfel consecinta, forma concluziei. In cazul infirmarii indirecte, ne folosim fi e de apagoga απαγωγη), fie de instanta: a) apagoga sau conversia: acceptam enuntul preopinentului ca adevarat, apoi aratam ce consecinte decurg din el, daca il punem in relatie cu orice alt enunt unanim recunoscut drept adevarat, folosind primul enunt ca premisa a unei concluzii care este in mod evident falsa, fi e prin aceea ca nu corespunde naturii lucrurilor, fie prin aceea ca infirma alte enunturi ale preopinentului, fiind asadar falsa ad rem ori ad hominem (Socrate in Hippias major si in alte texte), prin urmare, si teza ca atare a fost falsa: din cauza ca din premise adevarate nu pot decurge decat enunturi adevarate, desi din premisele false nu decurg intotdeauna doar enunturi false; b) instanta (ενστασις), exemplum in contrarium: este respingerea enuntului general prin demonstrarea directa a unor cazuri izolate continute in enuntul preopinentului, cazuri in care enuntul nu se verifica, decurgand de-aici ca enuntul insusi trebuie sa fie fals."