Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Vol. II
Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Vol. II
„Am scris aceste randuri in amintirea celor care au luptat si au murit in acei ani, 1948-1957, in rezistenta armata anticomunista fagarasana si care nu au nici mormant, nici cruce. Am scris pentru a lasa marturie ca acest colt de tara nu si-a plecat capul de bunavoie in fata comunismului. Sa se stie ca au existat oameni care, cu sangele lor, au spalat fata Romaniei, patata de lasitati si tradari. Copiilor si nepotilor sa nu le fie rusine sa se numeasca romani.” Astfel isi incepea Ion Gavrila Ogoranu primul volum din monumentala lucrare reunita sub titlul „Brazii se frang, dar nu se indoiesc”
Incepand cu 1944, teroarea rosie se instaura in Romania. A fost inceputul unei perioade negre in istoria tarii. Dar romanii s-au opus cum au putut prigoanei, mii de oameni alegand calea cea mai grea, cea a rezistentei cu arma in mana. In munti si paduri, acestia se organizeaza in grupe de lupta si actioneaza sprijiniti de populatia din satele si orasele din zona. Ce a urmat a fost o inlantuire de lupte si ciocniri, pilde de eroism si sacrificiu, dar si un cortegiu de orori, de lasitati si tradari, de sange si durere, de anchete si torturi, de chinuri si executii.
In 1948 Ion Gavrila Ogoranu era un tanar student cu un intreg viitor in fata. Prins in valtoarea evenimentelor, a ales calea muntelui. A devenit conducatorul unui grup de rezistenta din Muntii Fagarasului. A luptat, a indurat lipsuri, si-a vazut tovarasii cazand victime tradarii. A fost capturat abia dupa douazeci si sapte de ani, caz unic poate in lume. A fost salvat de interventia lui Kissinger, ministru de externe al presedintelui american Nixon. Dar, mai presus de toate, a trait sa povesteasca. Si a facut-o cu un talent de neimaginat. Si-a pus pe hartie gandurile, trairile, sentimentele, viata, a spus totul.
Fragment din volum:
„Drumuri cu foame
De la Manastirea Carbunari, daca pleci direct spre nord, pana la Mures, nu mai intalnesti nici sat, nici padure, nici macar sub forma de crang, ci numai camp deschis, cu vai putin adanci si lungi spinari de deal, acoperite cu semanaturi. Necazul era ca porumbul era abia de-o schioapa, iar graul, de-abia de doua. Am mers toata noaptea (noptile de iunie sunt scurte), se facea ziua si n-aveam unde sa ma ascund. Am fost silit sa ma opresc. M-am asezat pe ogasa unui vechi drum de hotar, dar ma vedeam de la kilometri. Aveam totusi o speranta. Era ziua de Sanziene (24 iunie), si oamenii nu vor veni la lucru. Era o zi frumoasa si m-as fi putut bucura de toata minunatia campului. Degeaba vantul imi aducea miros de sanziene din pajistile de pe coasta, degeaba infloreau inmiresmat rasurile pe dealuri, degeaba ciocarliile isi ziceau rugaciunile in inaltuI cerului. Nici faptul ca nu mai aveam nimic de mancare nu era prilej de ingrijorare. Rugaciunea mea era sa nu treaca om pe acolo. Cu doua zile inainte a fost ziua cea mai lunga; asa mi s-a parut si ziua de Sanziene. Catre seara, am indraznit sa ma ridic si sa caut in iarba fragute de deal. Am gasit cateva. Nu se innoptase de mult. Eram in marginea satului Mihalt. Am incercat sa ma apropiu de vreo curte, ca sa gasesc ceva de mancare in vreo bucatarie de vara, dar n-am putut ajunge din pricina cainilor. Numai in Banat, peste douazeci de ani, voi mai intalni atatia caini. Si nu potai mici care latra si se-ntorc in paie, ci caini mari, care se inhaiteaza si te-alunga ca pe urs din preajma satului. Ingrijorat ca voi ramane inca o zi flamand, am judecat ca-n miezul satului oamenii se simt mai in siguranta si n-au nevoie de caini mari."
37.00Lei
37.00Lei
Primești 37 puncte
Indisponibil
Descrierea produsului
„Am scris aceste randuri in amintirea celor care au luptat si au murit in acei ani, 1948-1957, in rezistenta armata anticomunista fagarasana si care nu au nici mormant, nici cruce. Am scris pentru a lasa marturie ca acest colt de tara nu si-a plecat capul de bunavoie in fata comunismului. Sa se stie ca au existat oameni care, cu sangele lor, au spalat fata Romaniei, patata de lasitati si tradari. Copiilor si nepotilor sa nu le fie rusine sa se numeasca romani.” Astfel isi incepea Ion Gavrila Ogoranu primul volum din monumentala lucrare reunita sub titlul „Brazii se frang, dar nu se indoiesc”
Incepand cu 1944, teroarea rosie se instaura in Romania. A fost inceputul unei perioade negre in istoria tarii. Dar romanii s-au opus cum au putut prigoanei, mii de oameni alegand calea cea mai grea, cea a rezistentei cu arma in mana. In munti si paduri, acestia se organizeaza in grupe de lupta si actioneaza sprijiniti de populatia din satele si orasele din zona. Ce a urmat a fost o inlantuire de lupte si ciocniri, pilde de eroism si sacrificiu, dar si un cortegiu de orori, de lasitati si tradari, de sange si durere, de anchete si torturi, de chinuri si executii.
In 1948 Ion Gavrila Ogoranu era un tanar student cu un intreg viitor in fata. Prins in valtoarea evenimentelor, a ales calea muntelui. A devenit conducatorul unui grup de rezistenta din Muntii Fagarasului. A luptat, a indurat lipsuri, si-a vazut tovarasii cazand victime tradarii. A fost capturat abia dupa douazeci si sapte de ani, caz unic poate in lume. A fost salvat de interventia lui Kissinger, ministru de externe al presedintelui american Nixon. Dar, mai presus de toate, a trait sa povesteasca. Si a facut-o cu un talent de neimaginat. Si-a pus pe hartie gandurile, trairile, sentimentele, viata, a spus totul.
Fragment din volum:
„Drumuri cu foame
De la Manastirea Carbunari, daca pleci direct spre nord, pana la Mures, nu mai intalnesti nici sat, nici padure, nici macar sub forma de crang, ci numai camp deschis, cu vai putin adanci si lungi spinari de deal, acoperite cu semanaturi. Necazul era ca porumbul era abia de-o schioapa, iar graul, de-abia de doua. Am mers toata noaptea (noptile de iunie sunt scurte), se facea ziua si n-aveam unde sa ma ascund. Am fost silit sa ma opresc. M-am asezat pe ogasa unui vechi drum de hotar, dar ma vedeam de la kilometri. Aveam totusi o speranta. Era ziua de Sanziene (24 iunie), si oamenii nu vor veni la lucru. Era o zi frumoasa si m-as fi putut bucura de toata minunatia campului. Degeaba vantul imi aducea miros de sanziene din pajistile de pe coasta, degeaba infloreau inmiresmat rasurile pe dealuri, degeaba ciocarliile isi ziceau rugaciunile in inaltuI cerului. Nici faptul ca nu mai aveam nimic de mancare nu era prilej de ingrijorare. Rugaciunea mea era sa nu treaca om pe acolo. Cu doua zile inainte a fost ziua cea mai lunga; asa mi s-a parut si ziua de Sanziene. Catre seara, am indraznit sa ma ridic si sa caut in iarba fragute de deal. Am gasit cateva. Nu se innoptase de mult. Eram in marginea satului Mihalt. Am incercat sa ma apropiu de vreo curte, ca sa gasesc ceva de mancare in vreo bucatarie de vara, dar n-am putut ajunge din pricina cainilor. Numai in Banat, peste douazeci de ani, voi mai intalni atatia caini. Si nu potai mici care latra si se-ntorc in paie, ci caini mari, care se inhaiteaza si te-alunga ca pe urs din preajma satului. Ingrijorat ca voi ramane inca o zi flamand, am judecat ca-n miezul satului oamenii se simt mai in siguranta si n-au nevoie de caini mari."
Detaliile produsului
