Ceaușescu și poporul! Scrisori către iubitul conducător (1965-1989)

Un antidot necesar împotriva nostalgiei comuniste.

 

A apărut a doua ediție, revăzută și adăugită, a volumului de referință Ceaușescu și poporul! Scrisori către iubitul conducător (1965-1989), semnat de cercetătoarea Mioara Anton. Această carte este cu atât mai necesară cu cât, așa cum subliniază autoarea în prefața sa, societatea românească este astăzi „cuprinsă de nostalgia perioadei în care la conducerea țării s-a aflat Nicolae Ceaușescu”, iar sondajele de opinie indică „o creștere îngrijorătoare a numărului celor care proiectează asupra regimului Ceaușescu o imagine mai mult decât idilică”. Lucrarea devine astfel „cel mai bun antidot pentru neutralizarea nostalgiei”, demontând iluzia unei „abundențe de la mijlocul anilor ’60” și confruntându-ne cu fenomenul paradoxal de „nostalgie comunistă în plin comunism” – o amnezie socială cultivată chiar de un sistem care, în anii ’80, ajunsese la apogeu în privința penuriei.

 

Apărută inițial în 2016 și rapid recunoscută ca o contribuție fundamentală la istoriografia românească, această lucrare excepțională pătrunde în arhivele secrete, explorând în special documente emanate de la Secția Scrisori și Audiențe a Comitetului Central al PCR. Aceste mii de scrisori adresate direct lui Nicolae Ceaușescu (și, mai târziu, Elenei Ceaușescu), între 1965 și 1989, dezvăluie, așa cum o subliniază și academicianul Vladimir Tismăneanu în prefața sa, „reacțiile pe care oamenii simpli le-au avut în raport cu autoritățile politice”, adesea caracterizate de o „ambivalență și contradicții” frapante, specifică „omului ceaușist”.

 

„Munca cu scrisorile”: ficțiuni propagandistice și realități cotidiene

 

Mioara Anton analizează cu acribie modul în care un pretins dialog cu cetățenii a fost confiscat și transformat într-un mijloc de propagandă și fundamentare a cultului personalității. Deși rapoartele oficiale abundau în „mândrie și satisfacție” și „valuri de bucurie” la adresa „genialului conducător”, realitatea cotidiană, reflectată în aceleași documente interne, era una marcată de penurie, frustrare și abuz. Cartea demască absurdul controlului absolut asupra fiecărui aspect al vieții:

 

• Dictatura asupra corpului și familiei: De la Decretul 770/1966, care a transformat femeile în „popor condamnat la naștere” (declanșând mortalitate maternă, avorturi clandestine vânate de Miliție prin Ordinul S.60.008 și abandon infantil în orfelinate), la interzicerea aproape totală a divorțurilor (ce a generat bigamie și copii nelegitimi) și introducerea „taxei pe celibat” (plătită de cei fără copii după 25 de ani). Intervenția brutală a statului în intimitatea cetățenilor a modelat destine și a suprimat libertatea individuală.
 

• „Parazitismul social” și modelarea „omului nou”: Regimul a lansat campanii furibunde împotriva „pletoșilor”, „bulevardierilor”, „trândavilor” sau a celor „cu blugi și maimuțăreli”, considerați „elemente huliganice” ce trebuiau „disciplinate prin muncă”. Decretul 153/1970 sancționa vagabondajul, bișnița sau refuzul de a munci, iar tinerii neîncadrați în producție erau trimiși în „detașamente de muncă” sau „școli speciale de reeducare”. Chiar și copiii nomenclaturii erau vizați de acest „parazitism”, iar Ceaușescu, frustrat de șomaj (considerat o caracteristică capitalistă), cerea ca huliganii să fie „dați cu capul de geam” dacă spărgeau vitrine.

• „Bacșiș, bișniță, comerț ilicit” – supapa economică a penuriei: Campanii propagandistice precum „Să stârpim bacșișul!” (1971) au încercat să elimine acest „nărav fanariot”, dar au eșuat lamentabil. Volumul arată cum economia subterană, alimentată de penurie, a generat „mii de milionari” și o „a doua adevărată burghezie” din speculă, trafic de influență, furturi și delapidări. Chiar și Miliția și Procuratura erau implicate în „patronarea unor nereguli”, într-o adevărată „fraudocrație” unde „cel care producea nu era același cu cel care vindea”. Cazurile spectaculoase ale „regelui coniacului” sau a unor gestionari care acumulau milioane de lei și kilograme de aur sunt prezentate în detaliu.

• „Alimentația rațională și științifică” – absurdul penuriei: Programul lansat de Ceaușescu în 1982, sub pretextul sănătății (românii „mâncau prea mult” - 3300 calorii față de 2800 recomandate), a justificat raționalizarea alimentelor și penuria generalizată. Se introducea „epoca salamului cu soia”, laptele mai puțin gras, iar Ceaușescu cerea producția masivă de iepuri și ciuperci ca soluții „revoluționare” la criza alimentară. Măsuri precum tăierea pâinii în felii la cantine ilustrau absurdul controlului. Populația, confruntată cu „circurile foamei” și cozi interminabile, reacționa disperat, inclusiv prin atacarea camioanelor de pâine.

• Industria și agricultura falimentară: Sub presiunea „depășirilor de plan” fictive și a „raportărilor telefonice”, industria românească era „o industrie a rebuturilor”, unde fabricile de tractoare produceau „statuete cu Feți Frumoși pe cai înaripați” pentru șefii de partid. În agricultură, „revoluția agrară” însemna cote împovărătoare, furturi masive din CAP-uri și o productivitate scăzută, în ciuda mobilizării întregii populații.

• Criza locativă și demolările: Problemele cronice ale spațiului locativ au dus la construirea de blocuri de proastă calitate și, paradoxal, la un „război împotriva balcoanelor” (cu amenzi între 1000 și 3000 de lei), în timp ce demolările abuzive (inclusiv cazul „Ciuma lui Caragea” a lui Vlad Georgescu) mutilau Capitala.

• Reacțiile oamenilor: de la „lirica voluntară” la denunțuri și disidență: Cititorul va descoperi cultul personalității în ipostaze inedit: de la poeți amatori (muncitori, țărani, pensionari) care îl cântau pe Ceaușescu ca pe un „stejar din Carpați” sau „cel mai iubit fiu al poporului”, la elevul care dorea să fie sărutat de „iubitul conducător”. Contrastul este izbitor cu scrisorile anonime care denunțau lipsa orezului în 1989 sau cenzura și abuzurile care au marcat artiști precum Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc (amenințat cu greva foamei din cauza cenzurii) sau defianța lui Victor Rebengiuc, ce refuza „citatele din Ceaușescu”. Capitolul „Strict Confidențial” aduce la lumină rețeaua incredibilă de anonime și denunțuri – instrumente ale controlului social și expresii ale invidiei, lăcomiei, frustrării. De la acuzații de corupție la adresa unor înalți demnitari la „mărturisiri intime” către Elena Ceaușescu, care era destinatarul plângerilor despre gunoaie, statui urâte, dar și despre comportamentul fiului Nicu sau chiar despre conspirații la vârful partidului. Aici se regăsesc și cazurile rabinului Moses Rosen, care a protestat împotriva antisemitismului din presa oficială, și al lui George Sbârcea, denunțat de propria soție pentru „defăimarea” regimului.

• „Frica a paralizat timp de aproape 25 de ani societatea românească și a ajuns să însemne normalitatea vieții în socialism.” Această frică difuză, omniprezentă, este pârghia invizibilă care a menținut regimul.