Crimele de la internat

„Fragment din cartea "Crimele de la internat" de Lucinda Riley:

„Robert Jones avea o culoare ciudată. Jazz îi vedea broboanele de sudoare de pe tâmple.
- Sunt foarte îngrijorat, doamna inspectoare Hunter. Foarte îngrijorat. Unei morți care poate că a fost un accident îi putem face față, însă două... două sunt periculoase.
- Înțeleg, doamna inspectoare Hunter. E o situație foarte neplăcută. Dacă asta vă poate consola cât de cât, suntem aproape siguri că domnul Daneman s-a sinucis.
- Ei bine, presupun că e ceva, a recunoscut directorul.
- Evident, nu putem confirma asta decât după terminarea autopsiei, a adăugat Jazz.
- Nu. Așadar, poate că nu-i decât o coincidență nefericită?
- Mă tem că nu pot să vă răspund în acest moment. Spuneți-mi, domnul Daneman și Charlie Cavendish se înțelegeau bine?
- Păi... pe scurt, n-aveau nimic în comun. Charlie nu era studios, îi plăcea să fie în gașcă și era zgomotos. Pe de altă parte, Hugh era un om blând, de modă veche. În tinerețe era printre latinștii de la Oxford. Ducea o viață liniștită, înconjurat de cărțile sale, și a făcut multe traduceri pentru British Library. M-am întrebat adesea ce caută de fapt aici, la St Stephen. A fost un expert renumit în domeniul manuscriselor în limba latină din secolul al XIV-lea.
- Era îndrăgit de ceilalți angajați de aici?
- O, foarte mult, a răspuns directorul. Nimeni n-avea nici o vorbă rea despre Hugh. Era un om așa de blând și, chiar dacă un pic pe altă lume, a fost un responsabil cu studiile excelent pentru unii dintre băieții mai tineri, aflați departe de casă pentru prima oară. Îi asculta cu simpatie atunci când aveau o problemă.
- Avea rude? a întrebat Jazz.
- Era burlac. De fapt, nu cred că a fost vreodată însurat. Cât despre familia mai largă... Robert Jones a ridicat din umeri. Nu știu nimic. Era foarte rezervat. Nu se amesteca deloc cu ceilalți angajați.
- Atunci o să căutăm pe computere să vedem dacă putem găsi ruda cea mai apropiată.
- Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai departe cu asta. Hugh era cu adevărat o enigmă în privința vieții personale.
- Ați observat în ultima vreme vreo schimbare la el? a tatonat Jazz. Părea deprimat?
- Nu, însă Hugh n-a fost niciodată genul care să-și arate emoțiile. Putea să se petreacă orice în capul lui inteligent, însă nimeni de aici n-ar fi știut ce anume.
- Așadar, revenind la discuția noastră, l-a îmboldit Jazz, Charlie și Hugh nu se înțelegeau?
- Hugh a fost meditatorul lui Charlie când băiatul a venit aici, dar am schimbat acest aranjament după câteva săptămâni. Se călcau pe nervi unul pe altul. Charlie putea să fie... arogant și uneori agresiv. Hugh, veșnicul pacifist, nu putea să se descurce cu acest tip de personalitate, așa că i l-am dat în grija lui Sebastian Frederiks, cu care relația s-a dovedit a fi mult mai eficientă.”