Cultura moderna

E ceva ispititor în titlul cărţii de faţă: când scrii o carte despre care subliniezi, chiar prin titlu, că se adresează oamenilor inteligenţi, pui la încercare stima de sine a oricărui cititor – rezultatul: vor fi foarte mulţi cei care măcar îţi vor răsfoi opera, ca şi când ignorarea ei ar echivala o recunoaştere tacită, un sentiment de vinovăţie vis-a-vis de propriile modestii intelectuale. Da, ar putea fi un truc de marketing foarte bun de promovare a unui volum. Însă nu pare în intenţia lui Roger Scruton să-şi flateze apriori şi gratuit cititorii, ci mai degrabă să sublinieze o oarecare dificultate a lecturii (oricum, încă de pe prima pagină aflăm că nu e de ajuns ca posibilul cititor al volumului să fie inteligent, ci, pe deaspura, trebuie să fie şi cultivat). Căci cultura modernă despre care scrie Roger Scruton nu este pe înţelesul tuturor (şi nici nu îşi propune să fie – filosoful britanic nici nu crede că un proiect cultural poate fi apărat sau pledat în faţa unei persoane lipsite de cultur㠖 chestiune discutabilă, de altfel) ci este doar pe înţelesul celor care au răsfoit măcar Baudelaire, T.S.Eliot, care au ascultat Wagner cărora Marx şi Nietzsche nu le sunt străini.

Oricum dimensiunile volumului ar putea să îi pună repede pe gânduri, chiar şi pe cei mai inteligenţi: o carte despre cultura modernă sub 200 de pagini? Dat fiind faptul că e vorba totuşi de Roger Scruton, cel care reuşise să mi-l facă accesibil, într-o oarecare măsură, pe Kant printr-un volum introductiv de dimensiuni similare (apărut tot la Editura Humanitas, în colecţia Maeştrii Spiritului) am acceptat că totul e posibil. Să fie lămurit însă: prezentarea lui Scruton nu se face de pe poziţii bătătorite şi şcolăreşti, ea nu este o introducere (foarte pe scurt, aşa cum se obisnuieşte în cărţile de popularizarea unor subiecte) ci mai degrabă un eseu demonstrativ, condus de o ipoteză proprie. Care este acea ipoteză? Fundamentul religios al culturii şi necesitatea conservării (tot mai dificil de realizat) unei culturi înalte în epoca contemporană (necesitate bazată pe funcţia similară şi bazala pe care cultura a ajuns să o mosteneasca în viaţa societăţii, odată cu decăderea religiei).

Scruton porneşte de la ideea conform căreia cunoaşterea umană include trei tipuri distincte: a şti că, a şti cum (distincţie celebră în epistemologia secolului XX) şi a şti ce. În vreme ce primele două forme ale cunoaşterii se referă la observaţie (cel mai bine ilustrată de cunoaşterea ştiinţifică al cărei produs este informaţia – ex: uraniul e radioactiv), respectiv la abilitate (a şti să găteşti sau să mergi pe bicicletă) al treilea tip de cunoaştere se referă la virtute (a şti ce să faci, ce să simţi). În vreme ce primele două tipuri de cunoaştere au prosperat de la Iluminism şi până în zilele noastre (stă mărturie progresul ştiinţific şi tehnologic) al treilea tip de cunoaştere s-a aflat într-un continuu declin. De ce? Datorită decăderii religiei (mobilul cel mai solid prin care oamenii participau la viaţa comunităţii şi la ceva chiar mai înalt de atât). În opinia lui Scruton, cultura înaltă a reuşit să substituie parţial rolul religiei, să adopte funcţia de înnobilare şi de călăuză într-o lume dezvrăjită însă şi ea a rămas pradă unor noi ameninţări: cinismul, fantezia, sentimentalismul. În acest sens, marile curente culturale ca Romantismul sau Modernismul, deşi par curente inovatoare care resping tradiţia şi predecesorii, ele nu au făcut decât să încerce să salveze acel depozitar cultural înalt de ameninţarea falsităţii, imitaţiei, de pătrunderea de fapt a profanului într-un teritoriu sacru. Astăzi, apreciază Scruton, al treilea tip de cunoaştere (a şti ce să faci şi ce să simţi) e mai ameninţat ca oricând: deconstructivismul conduce la nihilism, cultura pop reprezintă un refugiu iluzoriu (care doar amână suferinţa lipsei posibilitatii de a accede la „ceva mai inalt”) în vreme ce postmodernismul în ansamblu a comis o amestecare periculoasă a trivialului cu înaltul, a şters graniţele pe care mişcările culturale predecesoare au căutat să le întărească.

Nu este uşor să fii de acord cu Scruton, însăşi teza centrală a eseului: fundamentul religios al culturii este mult prea ambiţioasă pentru dimensiunile volumului (autorul însuşi recunoaşte chiar de la început că nu a găsit argumente decisive pentru a o susţine, ba chiar Scruton se dovedeşte mulţumit să preia pur şi simplu tezele lui T.S.Eliot cu privire la această chestiune şi să le dezvolte mai departe fără să le examineze prea mult). De asemenea Scruton nu reuşeşte să identifice soluţii de perspectivă pentru situaţia deplorabilă pe care o constată, în afara unor îndemnuri generale în a recunoaşte lucrurile sacre, chiar şi dacă nu avem o credinţă religioasă.

Departe de a fi convingător, volumul lui Scruton este interesant, măcar pentru îndrăzneala ideii centrale (susţinută mai degrabă pe speculaţie şi asociere) şi pentru cele două capitole în care desfiinţează cu talent (poate chiar mai viu decât Theodore Adorno şi Şcoala de la Frankfurt) cultura populară cu ale sale ritmuri repetitive, tânguiri, voci ale maşinilor, kitschuri, proteste fără cauze, precum şi deconstructivismul, pe Derrida şi ai săi “discipoli poate chiar mai limbuţi” care incearca sa arunce lumea in negatie si absurd. Chiar si cei care vor dezaproba ideile lui Scruton vor putea citi acele capitole, macar ca pe un pamflet.

CULTURA MODERNA PE INTELESUL OAMENILOR INTELIGENTI – Roger Scruton - Editura Humanitas, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro