Fragment:

 

   “Inainta hotarata spre umbra, sa-i arate ca nu se teme de nimic, nestiind daca s-o atinga, s-o prinda, s-o stranga in brate pana plezneste, s-o lege, s-o calce in picioare, s-o biciuie, s-o sugrume, sa-i dea cu o oala in cap sau sa o tina la distanta, dar sa nu-i permita sa dispara, pana vor veni de jos barbatii pe care are de gand sa-i cheme in clipa urmatoare.

    Dar umbra o scuti de prea multe dileme, pentru ca dadu inapoi, fara pic de zgomot si disparu in incaperea din spatele ei in care intunericul iti lua ochii pentru ca nu exista nici macar vreo ferestruica cat palma. Ce-o fi fost acolo? ii trecu ca fulgerul prin minte femeii extrem de practice: camara, depozit de ulcele sau de haine, odaie de trecere?

    Pana sa-si sfarseasca intrebarea ajunse in pragul usii. Descoperi ca are la mijloc o ditamai incuietoare cu lacat. Ranji satisfacuta, trase usa cu putere spre ea si incuie lacatul intr-o clipita.

    - Ei, acum sa te vad! Pe cine mai sperii sau cum iesi de acolo?

    Se indispuse cand se gandi ca odaia poate mai are o intrare sau o iesire, dar alunga nemultumita gandul neplacut si-si freca cu bucurie palmele grasune:

    -  Sper sa te ineci in duhoarea ta de usturoi!

    Astepta un raspuns. Efortul ei merita macar un raspuns! De dincolo nu se auzea nimic, nicio vorba, ispasita sau speriata, nicio soapta, nicio rasuflare, niciun pas, in sfarsit niciun zgomot. Umbra nerecunoscatoare! isi lipi urechea de lemnul rece al usii. Nimic. Se gandi ca o umbra n-are cum sa faca zgomot, deci era in firea lucrurilor ce se petrecea. Apoi se scutura indignata: doar nu cade si ea in mintea fricosilor de gemeni!

    - Mai esti acolo? Intreba.

    Nimic.

    - Daca esti ce ziceau aia ca esti, treci prin ziduri si sperie-ma!”