Delicatete

Dacă, până de curând, tot nu prea am avut zăpadă anul acesta și nu prea a avut sens să ne cuibărim la gura sobei, în fotoliul preferat, sau în patul călduros ca să citim povești admirând ninsoarea de afară, în compania unui ceai fierbinte sau a unei ciocolate calde, iată că acum atmosfera de afară ne invită să ne pregătim de spiritul iernatic care prilejuiește și înlesnește lectura. Nu mai avem nevoie decât de o poveste, pe care o putem găsi în splendidul roman semnat de David Foenkinos, tradus în românește și publicat la Editura Nemira. Am citit cu mare plăcere romanele lui David Foenkinos (pe vremea când În caz de fericire, respectiv Potențialul erotic al soției mele apăreau în regretata colecție a Editurii Humanitas, Cartea de pe Noptieră) în care am regăsit povești contemporane, melodramatice în care dulceața concentrată a siropului narativ francez era echilibrată de tonul ironic și jucăuș al autorului. Nici Delicatețe nu face excepție – este vorba tot despre o poveste cu tristeți și bucurii în doze potrivite, atât cât să portretizeze cu finețe, convingător dimensiunea când exasperantă, când salvatoare a iubirii.

Nathalie este o frumusețe răpitoare căreia toate i-au mers din plin: a avut parte de o relație amoroasă de o simplitate deconcertantă (fără eforturi, fără nimic artificial) care s-a consumat cu viteză fără norii aduși de provocarea rutinei. Pe Nathalie și pe soțul ei, viața în doi, pe termen lung, nu i-a rănit atâta timp cât amândoi au părut să păstreze acea urmă de prospețime a primei zile din relația lor. Dar tot acest vis frumos se spulberă, atunci când soțul lui Nathalie moare într-un accident. Din acest moment, protagonista e nevoită să reînvețe să trăiască și să vorbească. Doar că perioada de doliu prin care trece o ține într-o dublă tensiune: pe de o parte, cursul vieții o provoacă să meargă mai departe, pe de altă parte memoria soțului ei o motivează să rămână fidelă trecutului. Tocmai de aceea, Nathalie nu pare a fi ușor de sensibilizat la ritualurile convenționale de curtare din partea șefului ei, Charles. Mai degrabă, într-un gest necugetat și greu de explicat, Nathalie îl sărută pe Markus, un coleg de muncă suedez, fără să știe ce vulcan e pe cale să trezească. Căci Markus, o minte atât de organizată, ascunde de fapt o fragilitate adâncă și răni emoționale care încep să iasă la iveală. În (pseudo)relația dintre Nathalie și Markus gesturile de afecțiune o iau înaintea etapelor firești de curtare și hrănire emoțională. Ce poate ieși din asta? Aparent nimic, doar un amor unilateral tragic, născut din îndeplinirea neprevăzută a fanteziei unui angajat. Doar că Markus în ciuda înflăcărării pe care o resimte față de colega sa (și care desigur că nu o impresionează pe frumusețea îndoliată), are propriile lui metode de apărare emoțională (surprinse amuzant de Foenkinos) și tocmai ele vor ajunge să stârnească o curiozitate în Nathalie. Rolurile de vânat și vânător se schimbă, atunci când Markus cu bizareriile și disparițiile lui o va captiva și o va intriga până la urmă pe Nathalie. Care va fi deznodământul acestui joc amoros al apropierii și al depărtării vă rămâne să descoperiți.

Cu aceeași candoare și spirit firesc, ca și în celelalte romane ale sale, David Foenkinos integrează în povestea sa o joacă cu propriul său text: note de subsol care pun la îndoială inspirația naratorului sau care, dimpotrivă, întăresc încălcări flagrante ale prejudecăților populare legate de numele personajelor, observații privitoare la replicile inspirate din filme ale protagoniștilor, rețete delicioase consumate de protagoniști la restaurant sau detalii despre alegerile prezidențiale care se petrec la televizorul deschis din fundalul unei scene. Nimic nu scapă spiritului de observație al autorului care reușește să integreze aceste elemente, aparent disparate și fără legătură cu povestea, în timpii narativi potriviți.

Dincolo de ironia caldă, de povestea simpatică și cu putere de generalizare, de comparațiile memorabile, micul roman al lui Foenkinos face câteva observații subtile despre psihologia pierderii. Folosind metafora autorului francez, tocmai pentru că viața noastră nu este o legătură de foi impecabil tipărite, perfect legate între ele, ci mai degrabă o mână de ciorne și ștersături, de blancuri imperfecte și cel mai adesea dureroase, cu toții suntem, la începutul multor relații doar niște perdanți. Avem însă, în aceeași măsură atât de multe de câștigat, cu condiția să întâlnim… suficientă delicatețe.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro