După plâns

La marginea lumii și a conștiinței, sfâșiat între dependență, memorie și supraviețuire, un bărbat încearcă să se reconstruiască din ruinele propriei vieți. Cu o scriitură hipnotică și brutal de sinceră, După plâns este un roman despre cădere, prietenie, singurătate și fragila posibilitate a salvării. O carte care nu doar se citește, ci se trăiește.

 

Pas cu pas, trecând de la relatarea aparent anodină a „mişcărilor zilnice” la fluxuri teoretizante la fel de aparent rebarbative, de la un registru stilistic tensionat la solemnizări (auto)ironice în cheie joyceană sau făcându-ne să ne gândim când la Blecher, când la Burroughs, când la Selby Jr., când la Welsh sau la Venedikt Erofeev, cu un umor pe alocuri irezistibil (dar nu neapărat senin: „Nimic nu seamănă mai mult cu umorul decât tragedia pe care o trăiesc eu”), suntem conduşi „la limita lucrurilor şi la capătul lumii”. Plânsul, câştigat în urma unei experienţe infernale, poate fi înţeles - chiar dacă naratorul nu insistă - şi ca un dar al lacrimilor, ca „fericire” izbăvitoare („Fericiţi cei ce plâng!...”), ca reîntoarcere printre cei vii. După plâns: o carte adevărată printre mimicry-urile literare curente. - O. Nimigean

 

O carte la limită, un roman. O adunătură de cuvinte aşezate în propoziţii şi fraze oarecum corecte gramatical, după o structură aleatorie. Un poliedru cu maximul de suprafeţe posibile, dar nu o sferă. Fiecare cuvânt e un nod, fiecare faţetă e o frază. Acest poliedru ar avea deci toate suprafeţele formate din enunţuri, un miracol. Suprafaţa lucrurilor în cuvinte care să descrie şi altceva decât lucruri. Pe această suprafaţă, suprascris, ADN-ul meu: drumul meu către memorie, printr-un poliedru enorm, lucios, minunat. Iată-mă deci în posibilitatea unei amintiri, a unei soluţii de supravieţuire. Desigur, personajul cărţii ar trebui, indiferent de vocea narativă folosită, să fiu tot eu. Chiar dacă numărul de personaje e egal cu numărul de feţe ale poliedrului, toate aceste personaje vor crea de fapt premisa unei boli literare. Probabil nici nu ar trebui să-mi explic toate astea. Sunt convins. Boală literară, deci; o specie deosebită de psihoză, cu următoarele trăsături: pierderea capacităţii de apreciere a propriei suferinţe, incapacitatea de a distinge între experienţa subiectivă şi realitate, apariţia tulburărilor de percepţie (halucinaţii, iluzii), existenţa ideaţiei delirante, gândire ilogică, comportamente inadecvate, bizare. - După plâns, Cristian Fulaș