Existența și cunoașterea

Cunoașterea și tehnologiile au progresat astăzi foarte mult, ceea ce demonstrează puterea rațională și creatoare a omului. Dar toate aceste realizări trebuie să aibă sens și semnificație valorică, ceea ce este posibil numai prin comuniunea de credință și de iubire a omului cu Dumnezeu și, prin Dumnezeu, cu toți oamenii și cu toată creația. Numai așa omul rămâne în demnitatea sa de persoană liberă, înzestrată cu suflet rațional nemuritor, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Omul dependent de propria sa creație, pe care o transformă în idol, nu mai trăiește autentic, în timp și spațiu, în credință și cultură, în firea sa creată de Dumnezeu, ci într-un mediu, spațiu și timp virtuale, fără ființă și fără sens.

Întrebările fundamentale la care omul caută permanent să afle răspunsuri care să însemne și certitudini, prin formele cunoașterii sensibile și raționale, sunt două: De ce există lumea creată sensibilă și inteligibilă mai degrabă decât nimic? și a doua întrebare, care mai degrabă este o constatare: În raport cu Universul sunt nimic și totuși sunt? Nu vom înceta, atâta timp cât vom exista, să căutăm răspunsuri la aceste întrebări, dar prin cunoașterea rațională niciodată nu vom avea răspunsuri, în știință sau filosofie, care să fie certe, demonstrabile și, prin urmare, deplin adevărate. Taina nu poate fi ispitită prin cunoașterea științifică sau metafizică.

Se poate constata că omul, tot punându-și întrebări și tot răspunzând la ele prin cunoaștere, își sporește gradele de libertate, adică înainte de a acționa el cunoaște, înțelege, valorizează, alege, decide tot mai adecvat, acțiunile sale sunt tot mai eficiente în ordinea atingerii scopurilor propuse, dar și în ordinea optimului, adică a maximului de rezultat relativ la libertatea trecută din potență în act. Deci cunoașterea rațională și rezultatele ei sunt necesare supraviețuirii omului, necesare vieții în dimensiunea ei materială și spirituală.