Despre cum parintii ii pot incuraja pe copii sa nu devina niste adulti previzibili si plicticosi. Sau creative parenting.
Adora danseaza. E ziua ei de nastere. Dansez si eu cu ea. Dansam pe piesa Yoshiko a formatiei The J’s with Jamie. Ies putin din camera si o las sa danseze singura. Dupa citeva clipe, o aud tipind. Alerg repede la ea sa vad ce s-a intimplat. Nu se intimplase nimic, atita doar ca Adora isi cara pumni in cap si spunea incontinuu: „Creier timpit, creier timpit…“. Adora se certa cu creierul ei, tragindu-i si niste pumni in cap, asa, ca sa se-nvete minte. O intreb ce s-a intimplat si ea imi spune:
— Pai, uite, eu dansez si creierul se gindeste cind si-a spart buza Sacha si i-a curs singe.
Cu alte cuvinte, cind ti-e si tie lumea mai draga si vrei, de exemplu, sa dansezi, creierul tau incepe sa o faca pe nebunul, gindindu-se la lucruri triste. Pai, nu merita sa-i tragi una-n cap?!
