Ioșca

În inima unei văi sălbatice din Carpați, Ioșca face cărbune. Aproape centenar, îi place să tacă, să bea pe săturate și să rătăcească beat pe drumurile sinuoase de munte la volanul vechiului său Trabant albastru. Dar de cele mai multe ori stă așezat pe băncuța din fața casei, amintindu-și propria viață ieșită din comun. Războiul, lagărele sovietice, Ceaușescu, apoi prietenia de pe șantierul pe care e angajat să lucreze la construcția unei căi ferate care nu duce nicăieri. Acolo, departe de tumultul Istoriei, trăiește în armonie cu Ilona - iubirea vieții lui - și împărtășește o prietenie de nezdruncinat cu maistrul, doctorul și popa, toți la fel de alcoolici și excentrici ca el. Împreună, descoperă secretul timpului și al fericirii. Într-o proză cu suflu imens, Cristian Fulaș pune în scenă personaje de neuitat. Ioșca e un cântec închinat vieților neîn semnate care sunt zdrobite și uitate în fuga nebunească a lumii.

 

Ioșca - un personaj memorabil, de-o vârstă cu pietrele și la fel de elementar ca ele, și un roman cu mare forță epică, de un impecabil rafinament stilistic și narativ. Cristian Fulaș construiește cu pricepere de arhitect destinul unui om în care „simplitatea dintâi a lucrurilor” se conjugă cu o înțelegere profundă a lumii și a oamenilor. O scriitură viguroasă și amplă, infuzată de o debordantă energie, face din acest roman unul de o violentă frumusețe în care totul, imagini, ființe, obiecte și idei se împletesc într-o supraomenească tragedie. - Carmen Mușat

 

Cu accente simfonice şi uriaşe excese, acest roman asemănător unui stejar bătrân se evidenţiază ca un imens poem în proză pe tema condiţiei umane. Operă seducătoare prin turul ei de forţă narativ, Ioşca ne restituie atmosfera azi dispărută a unei Românii îndepărtate, închise într-o vale, dar care prin tragedia ei urcă pe culmile existenţei. - Charles Ficat, Revue des Deux Mondes

 

Maistrul şi-a suflecat mânecile de la cămaşă, a făcut un semn de chemare cu braţul lui gros şi oamenii lui de dincolo de munţi, înalţi şi solizi, i s-au alăturat în cerc. Braţele lor vânjoase şi vârstate de vene s-au prins în sârbă, ţambalul a luat ritmul, picioarele din direcţia de rotire s-au ridicat toate ca la un semn şi au lovit năprasnic bătătura dintre barăci, ridicând praful în aer de-un stânjen. Când vioara a început să cânte, a început şi sârba propriu-zisă, joc îndrăcit de la câmpie care zguduia pământul şi tulbura băutura în pahare, joc însoţit de privirile cuprinse de nebunie ale bărbaţilor care, în răsucirea lor constantă şi ritmată, repetau toată istoria neamului lor de ţărani şi o scriau, cu paşi de foc parcă, în praful dintre mese. Se învârteau, se opreau dintr-odată, picioarele băteau pământul la unison, strigătele din piepturi erau unul singur, strigătul bucuriei de a fi cu care se născuseră şi care nu avea să-i părăsească până în clipa morţii. Şi, pe măsură ce vioristul sporea ritmul, prins şi el în jocul nebun al bărbaţilor, paşii acestora din urmă se făceau tot mai grăbiţi, mai înverşunaţi şi prin sârba lor sfinţeau cununia la care fuseseră chemaţi şi cercul lor, cerc rotitor al sufletelor, se făcea leagăn pentru viitorul copil şi pavăză pentru orice avea să i se întâmple vreodată.