Irizări. Jurnal dintr-un labirint interior

Biologiceşte judecând, Emilia Amariei ar ține de optzecism. Legătura epistolară cu regretatul Aurel Dumitrașcu vine să întărească ideea, poeta însăşi considerându-se, cu superbie, „mesager al unei generații”. E drept, cu rădăcini înfipte „în alte vremi”...

 

În realitate, străină de paradigma optzecistă, ea cheamă „puiul de lumină" (ca centru ființial) şi, alungând ora stearpă, vrea - în brațele Cerului să izvodească poeme fierbinți, oferindu-ne „cea mai bună versiune” (a sa, fireşte), atingând dumnezeirea. Aflând, adică, glasul iubirii, risipind cuvinte-lumină, aşteptând „rândul întrupării"; zămislind acum, cu febră recuperatoare și cu ochii la cer, poeme „dezbrăcate" de tristeți, înstrunând un patriotism vibrant. Fiindcă poeta (care ne-a dat, prin Flavia, și un triptic românesc de ecou) ne avertizase: „Nu voi fi tăcere niciodată/ Ci soaptă din pământ reînviind", oferindu-ne, cu „dezmăț de metafore", „cuvinte de leac"... - Adrian Dinu Rachieru