Maitreyi

Ciclul Bildungsroman culminează cu prima carte eliadescă subintitulată „roman”, Maitreyi. Poveste de dragoste, ea este, de fapt, un roman al formării doar la modul „indirect”, ca roman al unei inițieri. Prin adolescența Maitreyi, Allan se inițiază în spiritualitatea indiană. [...] Reconstituită, ca în Adolphe, veritabil model al romanului psihologic modern, sub formă de povestire de către una din „părțile” angajate de ea, cea masculină, istoria sentimentală e „visul unei nopți de vară” petrecut aievea, încadrat în viața reală (cu specific indian). Dar Maitreyi devine și un roman inițiatic. Iubirea istorisită în el nu-i o iubire ca altele, pentru că eroina romanului nu este o indiancă oarecare. Nu e nici măcar Indiancă, dacă prin aceasta se înțelege un tip exotic. Mai precis, fiica inginerului Narendra Sen nu este indiancă pur și simplu stranie prin exotism, ci o femeie în care se află concentrată (pentru Allan) spiritualitatea subconștientului. Pentru cunoscătorii mitologiei indice, însuși numele ei este un indiciu în acest sens, reproducându-l pe acela al soției unui înțelept din Upanișade. Încarnare a feminității care își depășește condiția, năzuind la cunoașterea adevărului cosmic. Cu Maitreyi, prin Maitreyi, europeanul pătrunde în sufletul indic. Descoperă acest suflet pe măsură ce i se dezvăluie sufletul iubitei, care îl rezumă pe al umanității hinduse.

 

Maitreyi e ultimul roman al lui Eliade în stil autentic. Toate cele următoare sunt scrise la persoana a treia și niciunul nu include fragmente de jurnal.

 

Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. Tot ce mi se întâmplase pornise din dorința mea de a mă identifica cu India, de a deveni cu adevărat „indian”. După ce citisem scrisoarea lui Dasgupta, știam că nu voi fi iertat așa de curând. Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă. Nu voi putea niciodată dobândi o identitate indiană. Speranța noastră, a mea și a lui Maitreyi, că ne-am fi putut căsători, se urzise dintr-o iluzie. Învățasem destulă filozofie indiană ca să știu cât e de greu să te eliberezi de iluzii, să te trezești din vis. În puținele clipe de completă luciditate, îmi dădeam foarte bine seama că fusesem fermecat de propriile mele năluciri. Mă lăsasem legat și fermecat de miraje și nu aveam altceva de făcut decât să sfâșii pânza țesută de maya și să redevin liber, senin, invulnerabil. - Mircea Eliade, Memorii 1907-1960