O legatura de chei

„Putini poeti au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect. Facind abstractie de vocabular (care nu spune mare lucru despre structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocata, abrupta, rupta, intrerupta... Retoric vorbind, figurile-i de predilectie sunt tmeza si hiperbatul – adica „taietura“ si „trecere dincolo, iesire (din cadru), depasire”.
Ceea ce presupune un, daca vreti, „sadism” fata de sintaxa unanima si de obstescul material verbal. In care el, poetul, taia ca-n carne vie. Verbul din urma e la imperfect pentru ca, azi, Adrian Bodnaru, fara sa fie mai blajin, mai molcom, mai netaios, mai putin... tmezo-hiperbatic in ceea ce priveste scriitura, va fi trecut din geometrismul cutarui stil cvasicubist, constind in angularitati, in colturi, muchii, unghiuri (ba chiar unghii!), intr-o Kugelgeometrie mai blinda, in care prevaleaza sfera, ovalul, curba si voluta, sinuozitatile sau tandrele meandre. Chiar exercitiul voluntar (si atitudinea voluntarista) din care decurgea pecetea-i stilistica atit de proprie, s-a(u) atenuat, cu timpul, in favoarea unei benefice mansuetudini, a unei impacari cu lumea (ca si cu soarta-i ca atare), a unei resemnari firesti, ce e un fel de oboseala a simturilor si a carnii. Adrian Bodnaru pare-a scrie „la spartul nuntii, in camara“, la ceasul zorilor mahmuri, in cenusiu si abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fara „glorie“ – dar, ca in poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii si inlantuitoare, aproape magice, de neuitat.” (Serban Foarta)

Sintaxa contorsionata, rasucirea violenta a lexicului, privirea piezisa spre amanuntul vietii, spre fragmentele greu accesibile ale (in)vizibilului tradeaza, la Adrian Bodnaru, o problematica raportare la ceea ce, pretios, se numeste ontologic. O vesnica fuga spre margine, o patinare vicioasa pe buza prapastiei asigura combustia interna a poemului. Delicat ca o stampa japoneza, sensul poetic e si inamicul propriei forme: virulent, socant, agresiv cu program. (Mircea Mihaies)

Din distanta (nu din fractura!) dintre cuvinte se nasc in poezia lui Bodnaru o tensiune si un arc electric, ca acelea dintre polii unei baterii Volta. Un arc electric se creeaza din relatia dintre discurs si ontologic, ceea ce face ca poezia lui Adrian Bodnaru sa se constituie intr-un corp extrem de frumos si de elegant, cu larga autonomie fata de ordinea sintactica a lumii. (Ion Muresan)