Ochii Monei

Un roman-fenomen, o călătorie către frumos și viață prin 52 de capodopere.

Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.

 

Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului - Luvru, Orsay, Beaubourg -, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filozofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.

Traducere din limba engleză de Daniel Nicolescu.

 

Fragment din cartea "Ochii Monei" de Thomas Schlesser:

 

"- Cu siguranță. Nu știu dacă ar fi folosit cuvântul ăsta, dar în orice caz găsea ceva la ea, ai dreptate. Ceva demn de a fi obiectul unui portret. Trebuie să înțelegi asta, Mona: încă de la începutul Renașterii, în secolul al XV-lea, existau din ce în ce mai mulți indivizi care voiau să li se facă portretul. Îi plăteau - uneori foarte mult - pe artiști ca să le înfățișeze chipul, și aceștia trebuiau destul de des să insiste asupra calităților fizice, ștergând defectele, să facă persoana să strălucească, prezentând-o în lumină favorabilă, glorioasă: straie elegante, o activitate măgulitoare. Iar aceste persoane erau îndeobște oameni bogați, cu o poziție de vază în societate. Portretul le consolida imaginea, valoarea și puterea.  Iată de ce există atâtea efigii de prinți sau de regi în galeriile Luvrului.

- Da, dar există și picturi cu oameni din popor. Îmi amintesc de tabloul lui Tițian: apărea acolo băiatul acela de la țară care cânta împreună cu altul îmbrăcat dichisit!

- Foarte adevărat; dar nu era un portret. Amintește-ți. Tițian nu îl izola pe băiat. În vocabularul artistic, asta se cheamă "scenă de gen", adică o scenă populară, luată din viața de zi cu zi, în care există acțiune. În portret nu apare cu adevărat o acțiune; totul e încremenit ca în veșnicie.

- Numai că mie mi se pare că țiganca se mișcă, ba chiar... chiar își întoarce capul. Ca Orfeu al tău...

Amintindu-și asta, fața i s-a schimonosit.

- Bună observație, Mona: femeia tocmai se întoarce către ceva sau cineva din afara cadrului: nu știm ce e, dar, într-adevăr, un anume element îi atrage atenția. Și o face să zâmbească. Așadar e surprinsă în cursul unei acțiuni...

- Ce acțiune?

- Imposibil de spus, dar artistul e olandez; se numește Frans Hals. Iar Olanda, în prima parte a secolului al XVII-lea, e o țară unde sunt pictate enorm de multe momente vesele și populare, în care se distrează oamenii simpli: dansuri, mese, serbări în stradă sau prin hanuri. Scene de gen, episoade anecdotice ale cotidianului, în care explodează o bucurie sinceră și călduroasă.

- Ca la o petrecere aniversară cu Jade și Lili!"