Orele îndepărtate

• Bestseller internaţional aflat în topurile de vânzări ale publicaţiilor New York Times, Sunday Times şi Die Zeit

• Recompensat în 2011 cu Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year

 

O scrisoare care ajunge la destinatar la câteva zeci de ani după ce fusese trimisă bulversează existenţa unei familii din Londra: Edie Burchill, editoare pasionată, descoperă astfel un mister surprinzător legat de mama ei, Meredith, care implică un castel plin de secrete - Milderhurst, un autor celebru - Raymond Blythe, şi pe cele trei fiice ale acestuia - Percy, Saffy şi Juniper. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Meredith este evacuată, alături de alţi copii, din Londra, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai bună prietenă a lui Juniper. Dar castelul, deşi aparent un loc minunat, înconjurat de o grădină fabuloasă, ascunde multe mistere pe care Meredith doar le intuieşte, pentru ca fiica ei, Edie, să le descopere ani mai târziu. Poveşti despre trădare, întâmplări dramatice, iubiri nefericite alcătuiesc un labirint periculos în care Edie e pe cale să se rătăcească, la fel cum mama ei, Meredith, cu jumătate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele întunecate şi întortocheate ale castelului. Singure zidurile acestuia mai ştiu însă toate poveştile de demult, şi Edie nu trebuie decât să le asculte pentru a le desluşi.


Traducere din limba engleză de Sînziana Dragoş.

 

Fragment din romanul „Orele îndepărtate” de Kate Morton:

 

„Surorile Blythe. Cam în acele momente începusem să mă refer la ele așa: cuvântul „surorile” îmi venea mereu în minte înaintea numelui de familie Blythe, cam ca la Frații Grimm și n-aveam cum face altfel. Ce ciudat cum se întâmplă unele lucruri! Înainte de sosirea scrisorii lui Juniper nici nu auzisem de castelul Milderhurst, iar acum eram atrasă de el ca un fluture de o lampă strălucitoare. La început a fost din cauza mamei, desigur, neașteptata poveste despre evacuarea ei, castelul misterios cu numele lui având o rezonanță gotică. Apoi mai era și legătura cu Raymond Blythe - locul unde fusese creat Omul Noroaielor. Dar acum, că mă apropiam de lampa arzătoare, îmi dădeam seama că era și altceva care îmi făcea inima să-mi bată mai repede. Poate că și ceea ce citisem sau poveștile doamnei Bird de la micul dejun din dimineața respectivă îmi stârniseră o curiozitate față de surorile Blythe însele.

Trebuie să mărturisesc că întotdeauna m-au interesat relațiile de fraternitate. Mă intrigă și mă nedumerește deopotrivă apropierea dintre frați: împărțirea aceleiași zestre genetice, distribuirea întâmplătoare și, uneori, nedreaptă, a moștenirii, imposibilitatea de a ieși din această legătură. Ceva înțeleg și eu din asta: cândva am avut și eu un frate, dar nu pentru mult timp. A murit înainte să apuc să îl cunosc și, până să conștientizez eu toate elementele care să mă facă să-mi fie dor de el, toate urmele trecerii lui prin lume fuseseră înlăturate cu grijă. Doar două certificate: cel de naștere și cel de deces, puse într-un dosar subțire într-un sertar, o fotografie mică în portofelul tatei, o alta în sertarul de bijuterii al mamei: asta era tot ce rămăsese de pe urma lui care să poată spune: „Am fost și eu aici!” Asta, amintirile și durerea din mintea părinților mei, pe care însă nu mi le-au împărtășit niciodată.

Ceea ce vreau eu însă nu este să vă stânjenesc sau să vă stârnesc mila, ci doar să vă spun că, deși nu am nimic material sau sentimental care să îmi amintească de el, am simțit toată viața această legătură dintre noi. Ne leagă un fir invizibil, la fel de strâns cum ziua e legată de noapte. Și-am simțit asta întotdeauna, încă de când eram mică, căci dacă în casă se simțea prezența mea, absența lui era resimțită deopotrivă, asemenea unui gând nerostit de fiecare dată când ne simțeam fericiți: „Dacă ar fi fost și el cu noi!” Sau când îi dezamăgeam: „El n-ar fi făcut asta!” Sau, de fiecare dată când începeam școala: „Aceia ar fi fost colegii lui de clasă, băieții ăia mari de acolo!” Privirea pierdută din ochii lor când credeau că nu-i văd.

Acum să nu vă închipuiți că susțin că interesul meu față de surorile Blythe avea vreo legătură cu Daniel. Sau nu una directă, în orice caz. Dar aveau o poveste foarte frumoasă: surorile mai mari renunțând la propria lor viață ca să o îngrijească pe cea mai mică. O inimă zdrobită, minți răvășite, o dragoste neîmpărtășită. Totul mă făcea să mă întreb cum ar fi fost, în cazul nostru, dacă Daniel ar fi fost o persoană pentru care să-mi sacrific viața ca să-l protejez. Așa că vedeți de ce n-am putut să-mi iau gândul de la cele trei surori, legate în felul acesta pe viață. Îmbătrânind împreună, împuținându-se, trecându-și zilele în casa lor străveche, ultimele vlăstare ale unei mărețe familii romantice.”