Pământul și Țara în Evul Mediu românesc. Secolele XIII-XVI

„Lecția pământului în cultura română trimite la timpuri mitologice. Pe atunci, nu se puteau imagina viața în afara pământului și pământul în afara vieții. De aceea, oamenii datorau un respect sacru față de pământ, pe care-l adorau aidoma apei, focului și aerului. Românii nu au făcut excepție de la această viziune, adorând pământul ca pe-o zeitate, cinstindu-l și, mai presus de toate, lucrându-l cu grijă, ca să producă hrană, să ofere adăpost și să ocrotească viața.”

Academicianul Ioan-Aurel Pop ne oferă, în prezentul volum, o minuțioasă analiză a locului deținut de pământ - și de proprietatea asupra pământului - în epoca medievală românească, însă cu dese trimiteri și la realitățile europene ale perioadei. Iar preocupările sale nu se limitează la aspectele economice, sociale sau juridice, ci le vizează și pe cele legate de identitatea națională, plasate în acest context. Așa că, în mod firesc, nu uită să compare mereu situațiile existente, într-o privință sau alta, în Moldova, Muntenia și Transilvania.

Poate și pentru că e de acord cu ideea de unitate formulată de Nicolae Iorga: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos de Țară Românească”.

Presărată ici și colo cu amintirile autorului (care nu este totuși „pe deplin împăcat cu un asemenea procedeu”) și având în unele locuri „un iz polemic, uneori abia perceptibil, alteori subliniat direct”, Pământul și Țara în Evul Mediu românesc constituie, în mod cert, o lucrare aparte.