Pledoarie pentru nuanțe

Deși premisele sunt clare, nimeni nu e scutit de banala confuzie între criteriu și capriciu. Dimpotrivă, alunecarea dinspre unul spre celălalt este insidioasă și are loc pe terenul frăgezit de narcisism.

Cele mai riguroase și principiale persoane cad, cel puțin la un moment dat, în mreaja impresiei că toate argumentele sunt de partea lor, fără ca vreo justificare suplimentară să fie necesară. „A avea dreptate” este, atunci, deviza orbitoare care face zid în fața bunuluisimț, a blândeții, a răbdării.

De fapt, a inteligenței. Și ce va face, mai departe, omul astfel autoconvins? Își va savura, bineînțeles, prestanța punctului de vedere, fără a genera nimic mai bun, dincolo de acesta.

Chiar dacă nu sare în ochi, pasiunea pentru criterii, cât mai bine definite și descrise, constituie puntea dinspre egolatrie spre altruism. Prin mijlocirea lor, eul discreționar se lasă (în)locuit de aspirația către o relație ameliorată cu lumea înconjurătoare, făcând posibilă, în același timp, creșterea exigențelor pe care însăși viața le are de la el, ca „ucenic” meritoriu. Dar să nu trecem cu vederea devierea simetrică.

La fel de vicleană se dovedește căderea în prejudecată, prin sclerozarea criteriului. Fixarea acestuia în stereotipuri neglijate îi anulează suplețea, croind făgaș unor consecințe diametral opuse bunelor intenții inițiale. Radicalizarea poate împinge o minte oricât de elevată de la argument la slogan, în detrimentul moderației - ca factor-cheie al unui demers constructiv.

În toate cazurile, proba timpului și testul realității au ultimul cuvânt de spus în ceea ce privește calitatea sistemului de repere.