Poate că niciun poet grec nu a fost un critic atât de lucid al propriei opere precum Constantin Kavafis. Afirmația „Kavafis este un poet al viitorului”, pe care a transmis-o cu insistență publicului prin intermediul cercului său restrâns de admiratori, a fost dictată, în mod evident, mai puțin de vanitate și mai mult de conștiința faptului că va veni o vreme în care poezia sa, incompatibilă cu standardele poetice ale epocii sale, se va impune drept mare poezie, nu doar în contextul limitat al Greciei.
Kavafis știa că discursul său poetic, modelat cu migală și rafinament artistic prin reinterpretarea și combinarea diferitelor elemente ale stilurilor poetice ale secolului al XIX-lea și ale Antichității grecești, avea să fie, în ciuda caracterului său profund original și idiosincratic, nu doar acceptat în canonul literar, ci și capabil să îl influențeze și să îl transforme într-o măsură rar întâlnită.
Atracția pe care poezia lui Kavafis o exercită astăzi, atât asupra cititorilor greci, cât și asupra celor din alte spații culturale, capătă dimensiunile unui adevărat fenomen. Deși este un poet aparținând unei alte epoci, el nu este citit asemenea unui autor uitat și redescoperit târziu, ci cu prospețimea și imediatitatea rezervate poeților contemporani. Această capacitate de a rămâne actual și relevant peste generații confirmă, poate mai bine decât orice alt argument, justețea propriei sale intuiții: aceea că era, într-adevăr, un poet al viitorului.