Politica Statelor Unite față de Turcia între anii 1943 și 1952

Din cuprins:
Reducerea distantelor: inceputurile si evolutia relatiilor dintre cele doua state;
Istoriografia americana;
Turcia si configuratia geopolitica europeana in perioada 1939-1941: negocierile cu Marea Britanie, Franta si Uniunea Sovietica in vederea mentinerii securitatii in zona;
Revendicari sovietice si reactii americane: Turcia in dezbaterile Conferintelor de la Yalta si Potsdam;
Marea ruptura: Doctrina Truman si semnificatia sa in politica externa americana;
Politica Statelor Unite fata de Turcia de la Doctrina Truman la admiterea Turciei in NATO

Segmentul de timp cuprins intre anii 1947 si 1952 a reprezentat, pentru Turcia, o perioada extrem de densa in ceea ce priveste politica externa. Practic, intr-un context international marcat de rivalitatea a doua ideologii, inclusiv in plan militar (razboiul din Coreea), Turcia a obtinut, pentru o perioada nedeterminata, garantarea securitatii atat de cautata de sultani, in secolele XVIII - XIX, dar si de fondatorii Turciei moderne. Atingerea acestui obiectiv nu a fost posibila, insa, decat datorita optiunii ferme a clasei politice, pentru integrarea in sistemul de securitate reprezentat de N. A. T. O. Acesta din urma a fost vazut, astfel, nu ca o alianta conjuncturala, posibila a fi schimbata la un moment sau altul al istoriei, ci ca o recunoastere a apartenentei natiunii turce la spatiul de civilizatie (si implicit de aparare) occidental. Iar pentru indeplinirea acestui ideal, autoritatile turce au stiut sa utilizeze acele parghii de politica interna (democratizarea politica, relaxarea legislatiei economice in privinta investitiilor straine) si externa (acceptarea unor propuneri de cooperare militara, in regiunea Mediteranei Orientale si Orientului Mijlociu, sau de largire a aliantei anterioare cu Franta si Marea Britanie, prin participarea Statelor Unite) in asteptarea unui context international favorabil care sa faca din primirea Turciei in N. A. T. O. o realitate indiscutabila.