Romanul adolescentului miop

Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut“ întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepțională, care va face mult zgomot și prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor și a premianților, a fetelor frumoase și superficiale care nu știuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole și schițe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul“, și devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. Și apoi, dispuneam de un jurnal voluminos; mi se părea că, dacă voi ști cum să utilizez aceste materiale, romanul ar putea fi gata în câteva luni.

Era mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în același timp un document exemplar al adolescenței. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfrumusețez - și cred că m-am ținut de cuvânt. Chiar scrisorile de dragoste ale fetelor erau autentice; transcrisesem pur și simplu câteva din scrisorile primite de Dinu Sighireanu. Capitolele în care descriam societatea noastră „Muza“, petrecerile la prieteni, dificultățile cu Papadopol și Banciu erau alcătuite urmând îndeaproape Jurnalul și, uneori, transcriind pasaje întregi. Țineam cu orice preț ca dialogurile să fie „autentice“, ca fiecare personaj să folosească exclusiv vocabularul lui specific. Valoarea pe care o acordam eu Romanului adolescentului miop era în primul rând documentară. Îmi spuneam că pentru întâia oară un adolescent scria despre adolescență și scria întemeiat pe „documente“. Când, câțiva ani după aceea, au început să apară în Viața românească fragmente din al doilea volum La Medeleni, am simțit că nu mă înșelasem. - Mircea Eliade, Memorii. 1907-1960

 

În ianuarie 1928, m-am hotărât să scriu urmarea la Romanul adolescentului miop. „Viața de student“ se apropia de sfârșit și voiam s-o prind și s-o păstrez întreagă, într-un roman autobiografic pe care îl intitulasem Gaudeamus. De data aceasta, nu mai dispuneam de un jurnal, ca în timpul liceului. Nu-mi propuneam, de altfel, să scriu un roman documentar; nu mai aveam de-a face cu un fenomen atât de puțin cunoscut și greu de înțeles ca adolescența. [...]

Trebuia, pe de-o parte, să fixez o atmosferă care începea deja să pălească; începuturile „vieții de student“, repetițiile la mine în mansardă, cele dintâi întâlniri cu Thea. Pe de altă parte, presimțeam că voi renunța la „marea pasiune“ pe care o trăiam atunci și începeam să mă pregătesc pentru această încercare, pregătind-o totodată și pe R[ica], ajutând-o să înțeleagă că cea mai certă dovadă de dragoste pe care i-o dădeam era tocmai aceasta: că mă jertfeam ei, jertfind-o. Subiectul romanului era această dragoste începută prin refuz și exaltare, împlinindu-se într-un fel de onirică beatitudine și în cele din urmă sugrumată în numele nimănui și, cel puțin pentru un cititor normal, fără motive și fără justificare. Autorul romanului era poate mai îndrăgostit în clipa despărțirii decât fusese în ultimele luni. Era exact ce simțeam eu în iarna aceea, scriind un roman, și nu mă îndoiam că lucrurile se vor petrece întocmai opt-nouă luni mai târziu, când știam că voi pleca din țară. - Mircea Eliade, Memorii. 1907-1960