Scara imperfectă

Atent la ritmurile existenţei, privită atât în manifes-tările ei exterioare, cât şi în cele ale unei interiorități ecranate prin autoironie, Ovidiu-Gheorghe Ruța surprinde proza vieții fără nostalgii sau iluzii, pe un ton rece, impersonal, enunţiativ (o seamă de texte sunt simple Inventare de cuvinte), în genul instantaneelor foto. Voit sărac, limbajul poeziei sale e apt, în schimb, să consemneze mecanica vieții cotidiene, insignifiantă, inconsistentă, plină de imperfecțiuni şi carente. În același timp, el se pricepe să inducă absurdul, în acest univers mecanicist, prin jocuri de limbaj neoavangardiste ori mimând rostirea neaoş ardelenească. Şi o face arborând o mină enigmatică, de sfinx aiurit, permițându-şi să fie când plin de compasiune la adresa versuitorilor de pe plai, când de-a dreptul ireveren-țios, ba chiar mai mult, să dea câteva definiții poeziei; dintre acestea o preferăm pe cea care îl definește mai degrabă pe el însuşi foarte bine: Poezia e o haină prea largă/ care îmi vine impecabil.

Ucigând fără milă sentimentalismul şi sucind sistematic gâtul retoricii, Ruța recurge adeseori la parabolă ca la un mod învăluit de a dibui misterul vieţii şi al morţii urcând pe fuşteii scării imperfecte a poeziei. - Mircea Petean