Sub semnul nevăzutului: Omul între lumină și umbre

Avem atât de puțin timp să fim fericiți și o viață întreagă să fim nefericiți. Putem să ne facem griji pentru orice, dar suntem cu greu recunoscători pentru ziua de azi. Vedem cu ușurință lipsurile, iar împlinirile trec pe lângă noi, nebăgate în seamă. Ne petrecem ani din viață așteptând să înceapă viața, timp în care îmbătrânim în simțire, până la acuta, crunta lipsă completă de iubire.

 

Suntem prea mândri să spunem „te iubesc”, deși universul întreg se mișcă prin vibrația acestor cuvinte. Poate pentru că fericirea cere o trezire a conștiinței, iar suferința e vechea noastră locuință. Poate pentru că ne este mai ușor să rămânem în labirintul fricii decât să pășim în lumina propriei noastre ființări.

 

Dar viața nu începe mâine. Viața este acum, în clipa în care ne întoarcem fața spre lumină și recunoaștem că iubirea este singura forță care ne poate elibera de tot ce nu suntem cu adevărat. Iubirea nu este un simplu sentiment omenesc, ci o lege cosmică, aceeași energie prin care spiritele evoluează, lumea se naşte, iar conștiința își amintește originea divină. În măsura în care alegem Iubirea, alegem Adevărul; și în măsura în care ne ridicăm din frică, revenim la ceea ce este etern în noi. Căci nu viața ne lipsește, ci curajul de a trăi în acord cu sufletul, iar acesta este singurul act de inițiere la care suntem chemați cu adevărat.