„Sub un motto proustian, Sanda Nitescu scrie un text pe care ne este cu neputinta sa-l desemnam ca apartinind unui gen anume. Poem, roman, eseu: gasim cite ceva din fiecare intr-un subtil si surprinzator amestec care creeaza – as indrazni sa spun – un nou gen, inca nenumit. Puternicele nuclee autobiografice – copilaria, tineretea din Romania, exilul parizian – devin, prin scriitura, resurse inepuizabile ce informeaza o mitologie personala traita si ca mitologie colectiva. Un univers al senzorialului creat prin mecanisme oarecum analoge celor proustiene, printr-un du-te-vino intre trecut si prezent, il invadeaza pe cititor, care se lasa si el prada unui suvoi de miresme, savori, culori, sunete, senzatii tactile. Din splendoarea acestui haos primordial se reface un spatiu al memoriei afective, cu ordinea, cu valorile lui specifice, care sint totdeauna cele ale unui eu concret.” (Irina Mavrodin)

„Lumea romaneasca a Sandei Nitescu se reconstituie la Paris, ca la atitia altii, din imaginile si din parfumurile copilariei. Dar Sanda Nitescu isi proiecteaza copilaria fericita in Bucurestii de acum o jumatate de secol, la inceputul anilor ’50, cind caminul, alveola familiala, ramasese singurul refugiu in fata barbariei care ne asedia, pastrind ceva din frumusetea si caldura normalitatii; iar simbolul vietii normale a familiei, momentul in care toata lumea se aduna in jurul aceluiasi centru si se simtea parte a aceluiasi corp, era actul ritual al mesei.”