Vizuină luminată. Jurnal de sanatoriu

Mă gândeam nu la moartea lui [Max Blecher], care a fost în sfârșit îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. Puțin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea față de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stânjenit, ca și cum le-am fi avut într-un „parloir”. Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea? - Mihail Sebastian

 

Ceea ce face Blecher este o desincronizare a două realități, ambele personale, intime, care, de obicei, prin strategii confesive, se pun de acord. Desincronizare, pentru că, în vreme ce corpul nu poate transgresa testimoniul literar, literatura in actu își adjudecă propria corporalitate. În asumarea acestui dialog între cele două corporalități, un rol nodal îl joacă voința de a raționa lucid și de a înțelege variațiile ipostatice. Declarată ca atare, fractura între corpul (bolnav) al naratorului-personaj și literatura pe care o generează este implicit legată de relația dintre intenția detașării și hiperacuitatea simțurilor. - Lucian Pricop