Sfârşitul lumii e o chestiune care ne preocupă, în mod paradoxal am putea spune, destul de mult. De ce vorbim de un paradox? Pentru că ne interesăm de un eveniment care, în eventualitatea în care se va produce, va pune capăt oricărei existenţe iar noi nu vom putea face nimic în privinţa asta. Sfârşitul lumii va fi punctul care va încheia naraţiunea alcătuită de specia umană. De ce această obsesie pentru un simplu punct? Să fie oare pentru că privim apocalipsa sub spectrul acelui mit al eternei reîntoarceri, al speranţei faţă de un nou început, mai ales că trăim vremuri în care civilizaţia pare să-şi fi atins limita de saturaţie? Să fie oare pentru că suntem fascinaţi de fragilitatea şi insignifianţa umanităţii la scară universală? Sau poate suntem interesaţi de felul în care oamenii ar căuta să-şi valorifice inteligenţa în cele mai grele meciuri pe care specia ar trebui să le joace. Lucian Boia observa în volumul Sfârşitul Lumii –O istorie fără sfârşit faptul că sfârşitul lumii a avut loc deja, că întreaga civilizaţie umană nu a făcut decât să se târască de la un sfârşit al lumii la altul şi e clar că a făcut-o doar în mintea ei. De la antici şi până în zilele noastre, scenariile apocaliptice au însoţit imaginarul colectiv în forme uneori recurente, alteori cât se poate de inovative, reprezentând expresia temerilor eterne în faţa naturii şi a neînţelesului. Iar dacă în epocile trecute, pe scena apocalipsei jucau doar zeii sau natura nemiloasă, în ultimul secol omul a demonstrat că nu mai poate rămâne doar un spectator, că, atunci când vine vorba de distrugere (şi mai ales a sa), nu se mai lasă neapărat pe mâna întâmplării, ci se descurcă şi singur.

Aşa cum surprinde şi autorul volumului Cartea Apocalipsei, tocmai această capacitate umană contemporană de a influenţa anihilarea totală ar trebui să ne pună pe gânduri cu privire la sfârşitul lumii. Dacă volumul lui Lucian Boia era în primul rând preocupat de examinarea reprezentărilor apocalipsei în istoria ideilor, volumul lui Joel Levy e ceva mai pragmatic: inventariază posibilele scenarii catastrofale ale viitorului, încercând să stabilească probabilitatea producerii lor, căutând să sugereze chiar gradele de îngrijorare pe care ar trebui să le adoptăm cu privire la ele. Analiza ia în considerare atât precedentele istorice, datele actuale cu privire la posibilitatea evoluţiei spre unul din scenariile prezentate, cât mai ales impactul distrugător pe care acestea ar putea să-l aibă. În general discursul lui Joel Levy este antropocentrist şi raportează impactul fenomenelor analizate la supravieţuirea sau dispariţia speciei umane. Acest aspect este semnificativ, atâtata timp cât şi autorul sugerează că un sfârşit al umanităţii nu se confundă întotdeauna cu sfârşitul vieţii pe pământ.

Din perspectiva dispariţiei umanităţii, Joel Levy clasifică cele cinci mari feluri în care oamenii ar putea ieşi din joc: ameninţarea din laboratoare (adică ştiinţa fără discernământ, tehnologia scăpată de sub control – roboţi, viruşi, nanotehnologie), factorul politico militar (al treilea război mondial, atacuri nucleare, chimice, biologice), prăbuşirea ecosistemului, schimbarea climei (tratată separat de distrugerea mediului de viaţă din raţiuni pe care autorul le explică) şi, desigur cataclismul natural (impactul unui asteroid, inversarea polilor, tsunamiuri uriaşe). Două chestiuni interesante sunt evidenţiate de Levy în toată această analiză care nu beneficiază întotdeuna de cel mai bun suport ştiinţific: pe de o parte scenariile descrise sunt separate mai degrabă operaţional de autor, în scopul unei prezentări mai accesibile. În fapt, o mare parte dintre ameninţări sunt legate una de cealaltă, astfel că cele mai întunecate scenarii privind degradarea mediului vor antrena, la rândul lor, cele mai sumbre evenimente pe plan politic şi militar. Departe de a se îngusta, posibilităţile de distrugere se înmulţesc exponenţial, pe măsură ce una din ameninţări devine mai probabilă. Pe de altă parte, conform observaţiilor lui Levy, deşi suntem atât de capabili şi de inventivi în a declanşa tragedia autodistrugerii propriei specii, nu ne comparăm nici măcar după atâta progres cu posibilităţile naturale. Cel mai periculos, distructiv şi probabil scenariu pe care Levy îl socoteşte regele neîncoronat al candidaţilor apocaliptici nu are de a face cu mâna omului… nici în privinţa cauzelor, nici în privinţa soluţiilor.

Până când vom dispărea fără voia noastră, putem să căutăm totuşi să nu declanşăm alte dezastre… să încercăm să trăim ecologic. Cât despre dezastrul final, nu avem decât să ne consolăm, ca Abraracourcix (personajul din Asterix şi Obelix căruia îi era frică să nu-i cadă cerul în cap): doar n-o fi chiar mâine!

CARTEA APOCALIPSEI – Joel Levy- Editura All, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro