“Gellu Dorian a fost si el - mai in felul lui sfielnic - un vitalist si un „trairist", chiar daca n-a exaltat vitalitatea la fanfara. Inclinatia spre hieratic si ritualizare imblinzea jeturile vitale, le transforma in ceremoniale, dar acestea se vedeau limpede in exploziile necontrolate (dar si in cele controlate) ale imaginarului. Cind pe vitalisti ii cuprinde deprimarea existentiala e, de regula, drama mai mare decit atunci cind ea apasa pe firi natural elegiace. Dorian, macar ca a scris elegii, nu e un elegiac: elegiile lui sunt un cadru ritualic pentru dezlantuiri (vitale si expresive deopotriva). Acum insa, in Cartea singuratatilor, tema deprimarii (fiziologice si vitale) s-a interiorizat si a corupt ritmul confesiunilor, transformindu-le in monodii. Desi rupt in cinci secvente (plus o addenda), volumul are o circularitate - si o fluenta - monodica a temei, pe care doar o interpreteaza in mai multe registre, dar n-o si distorsioneaza. Cel mai pregnant se iveste aceasta deprimare in reveriile senzuale care joaca intre inflacarare si abstinenta, intre ispita (de/din memorie) si consolare (ca sa zic asa). Vitalitatea poetului a atins o cota absoluta a deprimarii si lehamitei de viata, atit de totala incit „chiar moartea de s-ar arata/ ar pleca plictisita spre alta viata". Vitalitatea poeziei rezista insa prin forta cu care ea se ridica de la notatie la imaginatie, al carei motor e, si aici, analogia. Caci Dorian imagineaza prin relatie si prin succesive acaparari fantasmatice. Ceea ce inseamna, de fapt, ca nu e atit de deprimat pe cit zice, de vreme ce poemele exulta - inca - imaginativ.” - Al. Cistelecan
    Fragment din volumul  de poezii "Cartea singuratatilor" de Gellu Dorian:

    “RUGACIUNEA

 Am spus-o de cum am vazut in fata ochilor
 prapastia care se deschidea in mine, iar in interiorul ei
 statea atirnat un firicel de ata
 in vinzoleala unui milion de andrele din care numai una
 putea impleti plasa in care sa ma arunc,

 mult mai tirziu mi-am dat seama
 ca buzele mele se miscau fara voia mea
 inaintea somnului din care nu stiam daca ma voi mai trezi,
 cineva se ivea in mine si ma salva
 desi prin preajma nu parea a fi moartea
 ci mai curind mici pericole din care ea se putea isca
 asa cum peste straturile de salata seceta,

 acum fac acest lucru cu speranta in care stau ascunse
 toate zilele mele fericite ratate pina acum,
 si mi-ar fi de ajuns doar una
 pe care as sti sa o inmultesc
 sau sa mi-o fac haina pe care sa nu o mai dezbrac niciodata.”