Volumul Casa teslarului pastreaza cu sfintenie dreapta masura intre celest si terestru, dind, nu de putine ori, senzatia alunecarii in mundan sau pe cea a Inaltarii la ceruri. Nu e un echilibru usor de pastrat, asa ca, exact aici, in punctul de alunecare, se naste adevarata poezie.

„Aceasta as vrea sa pot enunta, impartasi: senzatia, fidela de-a lungul citirii poeziilor lui Ioan Pintea, a indisolubilei dedublari: cvasi-existentialista anxietate si perfect clara neagitatie contemplativa a izbavitului . Tonul e dur, o singura data nu am gasit in cuprinsul textului amprenta nefasta a unei dulcegarii . Poetul e stiutor si nu se caineaza, nu se autocompatimeste, e slobod, e sanatos…” (N. Steinhardt)

„Descopar in volumul Casa teslarului un poet eliberat de vechile crispari si bovarisme stilistice, pe cit de firesc instalat in maturitate, pe atit de copilarit (in sensul arghezian – si, in ultima instanta, cristic - al cuvintului), la care pina si stingaciile dau bine, avind ceva de icoana pe sticla. Pintea isi asuma, cu o smerenie vivace si ghidusa, fatetele umanitatii proprii, „toate ale sale”, raminind in acelasi timp – si numai astfel! - intr-un dialog neconventional cu Dumnezeu. Poezia sa, de o colocvialitate in care se ratacesc ecouri de amvon, reuseste performanta de a fi totodata transparenta si ermetica, simpla, delicata, fragila, preaomeneasca, dar si fastuos bizantina si ortodoxa, departe insa de ipocrizia nesuferita a falselor evlavii. In vremuri sarace si intr-un context poetic uniformizat de citeva trenduri si ticuri, parca imi era dor de o poezie precum cea a lui Ioan Pintea.” (Ovidiu Nimigean)
„Ioan Pintea mi-a aparut numaidecit ca intrupare a stravechiului enthousiasmos, care-l tulbura pina la extaz pe Ioan Alexandru in urma cu aproape patru decenii. De-am avea macar douazeci, daca nu o suta, de astfel de preoti (asa cum dorea Noica tinerii „mincatori de foc” prin care sa facem cultura de performanta), cu totul altfel ar arata dialogul intelectualilor laici cu Biserica Ortodoxa... (Dan C. Mihailescu)