Fragment din roman:

"Vechea poveste: Nu faradelegea, ci prezicerea ei ii face pe oameni sa paleasca, sa se infurie, o stiu din proprie experienta. Preferam sa-l pedepsim pe cel care numeste o fapta, calificand-o, nu pe cel care o savarseste: in privinta asta, ca si in toate celelalte, suntem cu totii la fel. Ca suntem sau nu constienti de acest lucru - iata singura diferenta.
Cu greu mi-am dat seama de acest lucru, caci, obisnuita sa fiu mereu o exceptie, n-am vrut sa fiu pusa laolalta cu ceilalti. Pe Panthoos l-am lovit cand mi-a spus, in ajunul consacrarii mele ca preoteasa: Ghinionul tau, micuta Casandra, ca esti fiica preferata a tatalui tau. Stii si tu, mai potrivita ar fi Polixena: pe cand ea s-a pregatit, tu te bizui pe sprijinul lui. Si, pare-se, pe visele tale, a adaugat, insotindu-si spusele de un suras ce mi s-a parut nerusinat.
L-am lovit peste gura. M-a strapuns cu privirea, dar nu mi-a spus decat atat: Iar acum te bizui pe faptul ca, desi sunt intaiul preot, tot un biet grec raman.
Ghicise doar o parte de adevar, caci, mai mult decat isi inchipuia el, eu ma lasam condusa de un calcul. (Da, stiu, si calculele ne sunt insuflate, inconstient.) Visul din noaptea anterioara venise nechemat si ma tulburase adanc. Imediat mi-am dat seama ca cel ce venea la mine era Apolo, desi infatisarea lui imi amintea vag de Panthoos, fara sa fi putut spune in ce anume consta asemanarea. Mai degraba in expresia ochilor, pe care atunci am numit-o "cruda", iar mai tarziu, la Panthoos - caci pe Apolo nu 1-am mai revazut vreodata doar "lucida". Apolo in toata splendoarea lui, asa cum ma invatase Panthoos sa-l vad. Zeul soarelui, cu lira, cu ochii albastri, desi fiorosi, si pielea de culoarea bronzului. Apolo, zeul profetilor. Care stia ce-mi doream atat de fierbinte: darul profetiei, pe care mi l-a acordat mai mult intr-o doara, la drept vorbind, cu un gest care, ma temeam s-o recunosc, dar mai degraba m-a dezamagit, si doar ca sa se poata apropia de mine ca barbat; in acelasi timp - datorita teribilei mele spaime, credeam eu a luat chipul unui lup inconjurat de soareci, si neputand sa ma rapuna, mi-a scuipat manios in gura. M-am trezit infiorata de spaima, cu un gust nespus de scarbos pe limba si, in toiul noptii, am fugit din perimetrul templului, unde ma legasem sa dorm in vremea aceea, pana in citadela, la palat, in camera mamei, in patul ei. Nepretuita e amintirea clipei in care am vazut-o pe Hecuba schimbandu-se la fata de ingrijorare din pricina mea. Totusi si-a venit repede in fire. Un lup, a rostit ea cu raceala. De ce numaidecat un lup, de unde ti-a venit asta. Si soarecii - de unde pana unde. Cine ti-a povestit toate astea.
Apolo Lykeios. Glasul Parthenei, doica. Zeul lupilor si al soarecilor, despre care ea stia povesti sumbre, pe care mi le depana in soapta, iar eu nu aveam voie sa le impartasesc nimanui. N-as fi crezut niciodata ca zeul acesta, care ma contraria atat, era unul si acelasi cu invulnerabilul Apolo din templul nostru. Singura Marpessa, fiica Parthenei, de aceeasi varsta cu mine, stia si tacea si ea. Mama n-a tinut mortis sa-i divulg vreun nume, caci mai mult decat infatisarea de lup a zeului soarelui o nelinistea teama mea de a ma uni cu el.
Daca un zeu voia sa imparta patul cu o muritoare: nu era asta o onoare pentru ea? Ba era. Nu era firesc ca zeul in slujba caruia ma pusesem sa doreasca sa ma posede in intregime? Ba da. Si-atunci? Ce nu-mi era pe plac? Niciodata, niciodata n-ar fi trebuit sa-i povestesc Hecubei acest vis! Nu mai contenea sa ma cerceteze. "