In volumul Cea mai frumoasa singuratate e a mea, Nuta Craciun construieste o poetica a melancoliei lucide si a introspectiei existentiale, in care singuratatea devine nu doar o stare, ci o conditie ontologica si poetica.
Poeta scrie ca o femeie care a invatat sa transforme durerea, pierderea si iubirea in forme ale supravietuirii poetice. Textul este marcat de o luciditate tacuta, o forma de suferinta filtrata prin poezie, dar niciodata estompata complet. Poemele sale nu sunt doar confesiuni, ci si fragile incercari de a da sens unei lumi in care tacerea, singuratatea si memoria devin actanti centrali.
 
Nuta Craciun reuseste sa contureze o estetica a tacerii si a durerii, care transcende discursul personal si il plaseaza intr-un orizont universal. Nu este o poezie a suferintei gratuite, ci a supravietuirii prin scris, o poezie in care singuratatea nu este un exil, ci o forma de locuire a sinelui. Cea mai frumoasa singuratate e a mea este o carte confesiva, insa cu o disciplina formala riguroasa, in care autoarea reuseste sa transforme durerea personala in material liric de mare forta.
 
Titlul volumului anunta inca din start tema centrala: singuratatea ca experienta suprem personala si, paradoxal, "frumoasa". Nu e vorba de o solitudine dramatica in sine, ci de una asumata, chiar dorita, interiorizata ca spatiu de reculegere, de reconstructie si creatie.