Cam de la Cartea singuratatilor incoace Gellu Dorian a devenit, tot mai accentuat, un vitalist al deprimarii si degradarii, traind dintr-un fel de fond entuziast al elegiei existentiale. Cealalta viata e un punct de maxima pe aceasta vitalitate a prabusirii si destramarii, reprezentind varianta sa a giudetului sufletului cu trupul. In reprezentarea lui, Gellu Dorian investeste o imaginatie cu epos, desfasurata in spectacole si scenarii cind condensate in materialitati expresioniste, cind transformate in parabole si nacazanii. Subsolul biografic (vizibil invocat, dar fara ca poetul sa ajunga un biografist) e folosit ca depozit de anxioase si sublimat in trame vizionare administrate in cicluri cu dominanta tematica premeditata. Confesiunea se proclama in paradigme vizionare delimitate de acest criteriu al dominantelor, dar decisiva in rulajul ei e organicitatea angoasei, fluxul nemediat – si imediat – al acesteia. Cind vorbeste „despre moarte”, Gellu Dorian vorbeste, de fapt, despre „viata” lui – si aceasta echivalenta e ecuatia iradianta in intreg volumul. Versetele se incarca nu doar de panica, ci de un fel de electricitate a panicii existentiale, in care „orice spaima cit de mica devine apocalipsa”. Reportajul acestei panici, in care „singele” „se face nisip” iar „odihna” devine „un chin continuu,” e transcris in notatii galopante care transforma poemele in suvoaie. Imaginatia lui Gellu Dorian e entuziasta, efervescenta, dar ea se aplica pe un scenariu suplicial. - Al. Cistelecan