Fragment din cartea "Cei ramasi si cei plecati" de Parinoush Saniee:

"Va intrebati de ce sunt nervos si agitat. Opt ani! Toata copilaria mea a insemnat intuneric, spaima, mama tipand dintr-odata sa raman nemiscat oriunde-as fi, trezirile bruste in miez de noapte, sunetul sirenelor, bataile inimii ei si rugaciunile pe care le murmura ingrozita sub scari. La fiecare explozie, tipa si i se taia respiratia, apoi rasufla usurata spunand “Slava Domnului ca n-a cazut aici!”. Apoi spaima o cuprindea din nou. Se intrista pentru cei inghititi de daramaturi. Traiam in fiecare zi cu teama ca e randul nostru. Nu am reusit niciodata sa scap de teroarea din anii aia, care mi-a patruns, picatura cu picatura, in toata fiinta. In fiecare zi, in drum spre scoala, ii numaram pe cei care murisera in bombardamentele din noaptea anterioara sau pe front si priveam fotografiile cu ei, care se schimbau mereu, de parca cineva ar fi pregatit zilnic un album foto al cartierului. Nu se intampla nimic frumos. Pe-atunci nu stiam nimic despre sotul matusii Mahnaz, despre moartea unchiului Habib, despre plecarea unchiului Mehdi, despre problemele economice si despre toate lipsurile, dar vedeam ca toata lumea e deprimata, nervoasa, ingrijorata. Tata statea mereu cu urechea lipita de radio si apoi ne dadea vesti si mai groaznice decat ce ni se intampla noua. Mama critica tot timpul programele televiziunii nationale. Singura noastra distractie erau casetele video ilegale la care ne uitam in secret. O data pe saptamana, Javad venea cu o geanta plina cu filme pe caseta. Ce spectacol mai era!