Cei trei si luptele Deralei. Vol. 2 (Drumul spre Vozia)

    "Derala era, desigur, frumoasa. Vremea deja batea spre iarna, iar taranii se grabeau sa pregateasca totul pentru frigul ce se apropia iute. Pentru cei trei insa, parea ca venise din nou toamna, ca vremea este uimitor de calda — abia iesisera din gerul Nemirei si al muntilor inalti ai Padurii celei Mari. Asa cum auzisera si in povestirile din Campineni, coline line se valureau intre maluri de ape domoale sau repezi, acoperite de o tesatura de paduri si pasuni. Ti se taia rasuflarea cand vedeai verdele inchis al brazilor — brazi albi si brazi rosii — amestecat cu frunzele galbene, rosii sau pestrite ale copacilor! Flori tarzii, de toamna, inca se mai iteau pe ici pe colo, ca niste minuni ale firii, parca infruntand apropierea iernii si fagaduind ca totusi va veni si primavara." - Mihai-Andrei Aldea

    "Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm - arhaic si modern totodata. Un basm despre sufletul neamului romanesc. (...) O credinta straveche, romaneasca, spune ca duhurile necurate nu se apropie de acea casa in care se obisnuieste sa se depene povesti. Indraznesc sa spun ca tinerii care vor citi aceasta trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Intr-un fel, vor fi paziti de duhul instrainarii de neam si de cultura, de alienarea provocata de uitarea propriilor radacini." - Ciprian Voicila
    Fragment din romanul "Cei trei si luptele Deralei. Vol. 2 (Drumul spre Vozia)" de Mihai-Andrei Aldea:

    „- Buna ziua, caciula! zise fata linistit, fara sa-i priveasca, adunand lemnele taiate.
    Vocea blanda si dulce ii ameti si mai rau, de se tinura de gard. Nici nu-si dadura seama ca fata chiar cu ei vorbea. Cand se ridica, tinand in brate lemnele adunate, nu-i vazura decat ochii mari care radeau usor:
    - Ce-i voinicilor, n-ati mai vazut cum se taie lemne?
    Surdul deschise gura, dar n-avea aer sa vorbeasca. Mitu facu la fel, deschise gura si-o inchise, apoi, dintr-o data, sari gardul sprijinindu-se doar cu o mana pe el si se repezi sa adune lemnele.
    - Iarta-ne, mormai el, in vreme ce mainile i se miscau la fel de iute ca mai devreme cele ale fetei. Dar si-a batut joc de noi Mama Maria.
    Se ridica si el, tinand in brate alta gramada de lemne si avand acum pricina pentru roseala din obraji.
    - Esti Lixandrina, nu-i asa?
    - Da, zambi dulce fata. Da' ce v-a zis Mama Maria?
    Mitu dadu din umeri.
    - Hm... pai...
    - Ca-s urata si rea? - si fata rase, usor alintat.
    - Pai, da - zise baiatul incurcat.
    Lixandrina radea de-a binelea.
    - Asa-mi zice si mie. Si ca-s rea, nu-mi zice numai ea, zic multi. Doar bunul ma alinta cateodata. Dar tu ce zici?
    Luat de-a dreptul, Mitu se rosi la fata ca focul. Apoi si-aduse aminte ca nu-i un oarecine si indrazneala sa obisnuita ii izbucni dintr-o data in vine.
    - Eu zic, spuse el linistit si cu hotarare, ca esti cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata. Si rea, nu pari sa fii.
    Si cum o privea drept in ochi, fu randul fetei sa se inroseasca usor si sa-si plece o clipa privirea. Apoi izbucni in ras:
    - Daca zici tu!
    „Parca se bucura" gandi Mitu, iarasi ametit.
    - A, isi aminti el. Eu sunt Mitu, din Sindrilita. Iar uriasul acela, facu el semn catre Surdul, inca incremenit dincolo de gard, este prietenul meu, Surdul. Tot din Sindrilita si el, se intelege, mai adauga.”