Editia a 2-a.
„Il consider pe Wittgenstein un geniu filozofic, nu numai datorita marelui sau talent de a vedea neincetat esentialul la o problema, ci si datorita fortei coplesitoare a mintii sale, a intensitatii gandirii sale, cu ajutorul careia merge spre temeiul intrebarilor si nu se multumeste niciodata cu ipoteze pur si simplu probabile.“ (Frank Ramsey)

„Wittgenstein era incapabil sa se declare satisfacut cu solutii bastarde si facile, el trebuia sa mearga pana la limita intelegerii. Se daruia pe de-a-ntregul acestei sarcini, traind intr-o stare de tensiune continua. Nici unul dintre cei care-i urmau cursurile nu se putea indoi ca el impingea pana la limita acest efort de vointa si de inteligenta. Era, la el, unul dintre aspectele unei onestitati inflexibile.“ (Norman Malcolm)

„Limbajul Cercetarilor filozofice este, de asemenea, remarcabil. Stilul este simplu si limpede, constructia propozitiilor ferma si libera... Forma este uneori cea a dialogului, cu intrebari si raspunsuri, uneori, ca in Tractatus, ea se condenseaza in aforisme. Se remarca o absenta izbitoare a oricarui ornament literar si a jargonului tehnic sau terminologic. Moderatia unita cu cea mai bogata imaginatie, impresia simultana data de continuitatea naturala si de intorsaturile surprinzatoare ne fac sa ne gandim la alte productii faimoase ale geniului Vienei. Schubert a fost compozitorul favorit al lui Wittgenstein.“ (Georg Henrik von Wright)

„Problemele sunt dezlegate nu prin producerea unei experiente noi, ci prin punerea laolalta a unor lucruri de mult cunoscute. Filozofia este o lupta impotriva vrajirii intelectului nostru cu mijloacele limbajului.“ (Ludwig Wittgenstein)

LUDWIG WITTGENSTEIN (1889–1951) este una dintre personalitatile legendare ale filozofiei secolului al XX-lea. Austriac de origine, a studiat in Anglia, iar din 1930 a fost profesor la Universitatea din Cambridge. Lucrarea sa de tinerete, Tractatus logico-philosophicus, foloseste instrumentele logicii moderne intr-o incercare originala de analiza a limbajului, gandirii si a raporturilor lor cu realitatea. Distinctia celebra pe care o face aici intre a spune si a arata exclude orice vorbire cu sens despre frumos, bine sau Dumnezeu. In scrierile mai tarzii, Wittgenstein reuseste ceea ce nici un alt filozof nu pare sa fi realizat: o ruptura radicala cu vechiul sau fel de a vedea, o data cu inaugurarea unui mod cu totul nou de a practica filozofia. Analiza jocurilor de limbaj in care sunt angajati oamenii devine un mijloc de catapultare in afara sferei locurilor filozofice comune. Sunt astfel scoase in evidenta si denuntate supozitii metafizice care isi au originea inca la Platon si stau la baza gandirii europene. Impresia superficiala ca s-ar diseca vorbirea comuna se spulbera repede: ceea ce face de fapt Wittgenstein este sa imagineze o diversitate de situatii ipotetice a caror analiza este menita sa favorizeze eliberarea gandirii de automatisme adanc inradacinate. Intreprindere cu atat mai fascinanta cu cat pune intr-o lumina cu totul noua frumosul, credinta religioasa sau sensul vietii - subiecte asupra carora se instalase tacerea.