Jack London (1876–1916) este unul dintre cei mai cunoscuti scriitori americani. Opera lui, constand in special din romane, are ca subiect existenta cruda, salbatica si spiritual de revolta si aventura. Eroii sai, manati de o forta fizica si morala supraumana, sunt antrenati intr-o lupta brutala pentru supravietuire.

Romanul Chemarea strabunilor (1903) a deschis seria povestilor lui London despre salbaticie si il are in prim-plan pe Buck, un caine vandut pentru a fi inhamat la sania cautatorilor de aur. Buck invata regulile unei vieti noi, fara bucurii, dar plina de greutati, infometare si munca pana la epuizare. si mai descopera rolul bataii. Descrierile sunt foarte reusite si realizezi ca nu este vorba de imaginatia autorului, ci dimpotriva, ca el a trait intamplarile despre care povesteste. Dezamagit de oamenii pe care ii intalneste, Buck decide sa abandoneze civilizatia, raspunzand chemarii salbaticiei.

Cartea are ilustratii alb-negru.
Fragment:

" In fiecare seara se ocupau mai intai de caini. Mancau inaintea oamenilor si niciun om nu se culca pana nu avea grija de picioarele cainilor pe care ii mana. Totusi, puterile lor scadeau. De la incepu-tul iernii parcursesera o mie opt sute de mile, iar o mie opt sute de mile era o distanta mare chiar si pentru cei mai puternici. Buck suporta totul, punandu-i pe camarazii lui la treaba si mentinand dis-ciplina, desi era si el foarte obosit. Billee plangea si se smiorcaia mereu in somn. Joe era mai nesuferit ca oricand, iar de Sol-leks nu te puteai apropia pe niciuna din parti.
    Dar Dave suferea cel mai mult. Se intamplase ceva rau cu el. Devenise mai morocanos si mai iritabil si cand se aseza tabara isi facea imediat culcusul si era hranit acolo. O data deshamat si culcat, nu se mai ridica pana dimineata, cand era din nou inhamat. Uneori, pe drum, cand era surprins de o oprire brusca a saniei sau de efortul de a o porni, urla de durere. Stapanul sau il examina, dar nu descoperi nimic. Toti ceilalti incepura sa se intereseze de cazul lui. Vorbeau despre asta la masa si cand isi fumau ultima pipa ina-inte de culcare. Intr-o noapte il consultara cu totii. A fost adus din culcusul lui langa foc si intors pe o parte si pe alta pana cand a ince-put sa tipe de durere. Era ceva in neregula inauntru, dar nu gasira niciun os rupt. Nu intelegeau deloc ce e cu el.
    Pana sa ajunga la Cassiar Bar era atat de slabit, incat cazuse de mai multe ori in curele. Scotianul le ceru sa se opreasca si il scoase din echipa, punandu-l pe Sol-leks in locul lui. Intentia lui era ca Dave sa se odihneasca, lasandu-l sa alerge liber in spatele saniei. Chiar asa bolnav cum era, lui Dave nu-i conveni sa fie indepartat, zbatandu-se si maraind in timp ce i se desfaceau curelele. Scanci cu inima franta cand il vazu pe Solleks in locul care ii apartinuse lui atat de mult timp, caci avea in suflet mandria trudei si a drumului si, chiar in pragul mortii, nu putea suporta ca alt caine faca munca.    
    Cand sania porni, se zbenguia prin zapada moale de-a lungul cararii batatorite atacandu-l pe Solleks cu dintii, imbrancindu-l si incercand sa-l arunce in zapada in cealalta parte, chinuindu-se sa intre inapoi intre curele si sa ajunga intre el si sanie, tot timpul scancind si plangand de suparare si de durere. Scotianul incerca sa-l alerge cu biciul, dar el nu baga in seama loviturile, iar pe om nu-l lasa inima sa loveasca mai tare. Dave refuza sa mearga cuminte in spatele saniei, unde drumul era usor, ci continua sa mearga in lateral, prin zapada moale, unde inainta cu greu pana cazu exte-nuat. Ramase acolo, urland lugubru in timp ce sirul lung de sani trecea pe langa el.
    Cu ultimele-i puteri reusi sa mearga inainte pe urmele lor pana cand convoiul se opri din nou, iar el se duse langa sania sa, unde se posta langa Solleks. Franois se intoarse la omul din spatele sau pentru a-si aprinde pipa, dupa care isi porni cainii. Acestia pornira la drum cu o vadita lipsa de entuziasm, intorcandu-si repetat capetele nelinistite, dupa care se oprise surprinsi. si omul era la fel de surprins: sania nu se miscase. isi chema camarazii sa vada si ei acest lucru. Dave muscase amandoua hamurile lui Solleks, si sta-tea in fata saniei, pe vechiul lui loc.
    Implora din ochi sa ramana acolo. Conducatorul saniei ramasese perplex. Camarazii lui vorbeau despre felul cum un caine isi putea frange inima daca i se refuza privilegiul muncii care il omo-rase si isi aducea aminte de cazuri in care cainii prea batrani pentru a munci, sau murisera pentru ca fusesera scosi din hamuri. Astfel ca, de mila, din moment ce Dave avea sa moara oricum, ho-tarara sa moara muncind, multumit. Asa ca fu inhamat iarasi si trase din nou cu mandrie ca in trecut, desi de mai multe ori tipa de durere, fara sa vrea, chinuit de suferinta. De cateva ori cazu si fu tarat cu hamuri cu tot, iar o data sania il calca, lasandu-l sa schiopateze.  "