Tragica, romantica, exotica, fermecatoare, plina de aventuri si de pasiuni interzise, impletind viciul si virtutea, abjectia si nobletea, Chira Chiralina este una dintre cele mai tulburatoare scrieri din literatura romana si o neobosita pledoarie pentru libertate.
Tanara Chira, ademenitoare si naiva, indrazneata si nesabuita, isi duce zilele alaturi de mama ei in petreceri si rasfat. Seara de seara, cu o nepasare sporita parca de apasarea sortii, fata isi primeste oaspetii intr-un cadru sufocat de erotism, devenind, cu voie ori fara voie, idealul amagitor al fratelui ei mai mic, Dragomir. Cand, asemenea oricarei iluzii, Chira ii scapa tanarului printre degete, acesta porneste pe urmele ei prin lumea cea mare, intr-o calatorie care-i perverteste sufletul si-i ingenuncheaza spiritul. Odiseea levantina a cautarii surorii iubite zugraveste un pretios tablou al Orientului la mijloc de secol XIX si ofera impresionante lectii de viata. La capatul drumului, hoinarul Dragomir, inteleptit, isi transpune experienta pribegiei intr-o poveste de o frumusete rascolitoare.

Scutite de grijile gospodariei, cele doua femei isi petreceau vremea cu odihna, cu baia, cu toaleta, cu siropurile, cu mancarea, cu narghilelele si cu primirea curtezanilor. Nu uitau nici rugaciunile, dar nu se duceau niciodata la biserica, iar timpul sacrificat lui Dumnezeu era foarte scurt...
si, desigur, mama era multumita de ceea ce Dumnezeu voia ca ea sa faca, fiindca el nu vrea lucruri silnice.
El voia, mai intai, ca mama si fiica sa stea in pat dimineata, cat le-o placea – loc potrivit pentru a rontai pesmeti cu unt si miere si pentru a bea cafeaua cu lapte. Dumnezeu le poruncea apoi sa se imbaieze si sa-si unga corpul cu elixir de smirna, sa-si infragezeze obrajii cu abur de lapte fierband la foc mic; sa-si faca parul lucios cu unt de migdale parfumat cu mosc; sa-si lustruiasca unghiile cu o pensula inmuiata in esenta de ani¬lina de acaju. Era apoi o intreaga daravera cu toaleta genelor, sprancenelor, buzelor si obrajilor. si cand totul era gata, urmau dejunul, fumatul si siesta. Se trezeau cand soarele era la chindie, pentru a arde aromate, pentru a bea siropuri si in sfarsit pentru a incepe marea dan¬dana a zilei: cantecele, danturile, cheful care tinea pana la miezul noptii.

Chira Chiralina e prima mea opera si-mi ramane scumpa intre toate... si poate ca azi plangem amandoi pe ruinele unor nazuinti cari ne-au fost deopotriva de scumpe... - Panait Istrati

Fragment din romanul "Chira Chiralina", de Panait Istrati

"Doi sau trei ani se scursesera in chipul fericit de mai sus, singurii ani ai copilariei mele cari mi-au ramas clar in amintire. Implinisem unsprezece ani. Chira avea cincisprezece si eram nedespartit de ea. O urmaream pretutindeni, ca un caine, o pandeam cand isi facea toaleta, ii sarutam hainele imbibate de parfumul ei; si biata copila se apara cum putea, cu gingasie, crezandu-rna nevinovat, deloc patimas. Vorbind drept, n-aveam nici un gand precis, nu stiam ce voiam, muream de placere si ma topeam dupa ea.
Trebuie sa mai spun ca, in casa mamei mele, traiam in iadul dragostei. Totul era dragoste: cele doua femei, ca si iubitii lor, ca si toaletele, ca si lichiorurile, parfumurile, cantecele, jocurile. Chiar fuga caraghioasa si dramatica a curtezanilor mi se parea voluptuoasa si pasionata. Numai sosirea tatii si buseala noastra cu capul de toti peretii erau neplacute si fara iubire. Dar le primeam ca un tribut, tributul placerii. Mama zicea:
Orice fericire isi are latura ei trista; viata chiar o platim cu moartea. Pentru aceea, trebuie s-o traim. Traiti-o, copii, traiti-o dupa gusturile voastre si in asa fel ca sa nu regretati nimic in ziua judecatii din urma.
Condusi de o asemenea "filozofie", e usor de inteles cu ce graba ne sileam, si eu, si Chira, sa urmam exemplul mamei. Avand averea ei personala, asigurata in mainile fratilor sai, contrabandisti de articole orientale, ea isi ingaduia orice placere, se facea adorata, schimba amantii, mai mult sau mai putin satisfacuti, tot asa de des ca rochiile, se lasa sa fie snopita in bataie de tata-meu, aparandu-si numai fata, si trecea grabnic la o noua distractie.
Ea avea chiar o oarecare virtute: cand se stia prea plina de pacat si se temea ca furia barbatului ei sa nu se abata si asupra noastra, tinea usa inchisa pana ce noi izbuteam sa fugim pe fereastra. Pe urma deschidea vitejeste si incasa singura si pentru noi.
Cand ne intorceam, cateva ceasuri dupa aceea, o gaseam lungita pe sofa, cu fata acoperita de miez de paine alba inmuiat in vin rosu pentru a vindeca umflaturile si vanataile. Se scula razand ca o nebuna; si, cu oglinda in mana, ne spunea aratandu-ne fata zdrobita:
— Nu e asa ca nu m-a slutit prea tare? In doua zile n-o sa ramana nici urma... Si atunci, iar o sa chemam musafiri! Nu moare cineva de-o bataie!
Ne nelinisteam de trupul ei. Trebuia sa fie groaznic de vazut. Ea exclama:
— O, trupul! Trupul nu se vede!"