"In evolutia literaturii romane se poate vorbi despre "momentul Rebreanu". Pentru a pune in valoare contributia romancierului, nuvelistului, dramaturgului si publicistului Liviu Rebreanu am construit o serie de autor care subsumeaza carti foarte cunoscute, precum: lon, Rascoala, Padurea spanzuratilor, Ciuleandra, Adam si Eva, Gorila, dar si mai  putin circulatele titluri: Amandoi, Craisorul, Jar, Metropole, Teatru, Calvarul.
    Pe un spatiu mai mic decat in Adam si Eva, Rebreanu implica in Ciuleandra, intr-o ecuatie destul de complicata, mai multe elemente imponderabile: mistere psihologice, stranietati, fantasme tulburi ale inconstientului, vectori pulsionali ai erosului si ai mortii, doze apreciabile de necunoscut si de inexplicabil — care invita cititorul, intr-un mod foarte stimulator, la speculatii psihiatrice si psihanalitice. Romanul Ciuleandra e naratiunea unor provocatoare ambiguitati - situatie hermeneutica favorizanta ce-i asigura perenitatea." - lon Simut

    Cuprins:
• Un roman al speculatiei psihiatrice (Ion Simut)
• Bibliografia celor mai moderne interpretari ale romanului Ciuleandra
• Fisa bibliografica
• Referinte critice
• Ciuleandra
    Fragment din romanul "Ciuleandra" de Liviu Rebreanu:

    „Puiu zambea confuz si mai astepta sa spuna ceva doctorul. Pe urma tacerea il supara si porni mai nervos:
    — Ei da... Ciuleandra... In sfarsit hangiul ne conduce intr-un cerdac de unde intr-adevar puteam privi hora ca dintr-o loje de teatru... La inceput, poate pentru ca-mi era si foame, nu mi s-a parut nimic deosebit. Hora ca toate horele, fetele asa s-asa, flacaii sa nu mai vorbim. De altfel jucau o hora obisnuita, fara nici un haz... Apoi a venit Ciuleandra. Ei bine, doctore, cine n-a vazut Ciuleandra nu-si poate inchipui ce inseamna betia dansului! (Se aprinse. Ochii ii luceau intr-un zambet fierbinte.) Porneste ca o hora oarecare, foarte lent, foarte cumpatat. Jucatorii se aduna, se insira, se imbina, probabil dupa simpatii, ori la intamplare, indiferent. Pe urma, cand se pare ca oamenii s-au incins putin, muzica prinde a se agita si a se iuti. Ritmul jocului accelereaza, fireste. Jucatorii, cuprinsi de dupa mijloc, formeaza un zid compact de corpuri care se mladie, se indoaie, se rasuceste si tresalta cum poruncesc lautarii. Cu cat se aprind mai tare jucatorii, cu atat si muzica se atata, devine mai zvapaiata, mai salbatica. Picioarele flacailor scapara vijelios, schiteaza figuri de tropote, sarituri de spaima, zvacniri de veselie. Apoi deodata, cu totii, cu pasii saltati si foarte iuti, pornesc intr-un vartej. Zidul viu se avanta cand incoace, cand incolo, lautarii pisca vehement strunele inasprind si ascutind sunetele cu cate un chiot din gura, la care incearca sa raspunda altul, din toiul jucatorilor, curmat insa si inghitit de navala ritmului. Acuma sirul, tot incovoindu-se si strangandu-se, ca un sarpe fantastic, incepe sa se incolaceasca, sa se stranga, sa se gramadeasca pana ce se transforma parca intr-un morman de carne fierbinte care se zvarcoleste pe loc un rastimp, ca apoi, pe neasteptate, sa se destinda iarasi, ostenit ori prefacut, in tact cuminte, lasand sa se vada fetele rosite si vesele ale jucatorilor. Dar lautarii se infurie ca s-a inmuiat jocul, isi intarata iar cantecul, mai puternic, mai staruitor. Siragul de jucatori, parc-ar vrea sa sfideze si sa starneasca pe lautari, se repede mai furtunos, picioarele hurduca pamantul cu bataile, vartejul porneste din nou, mai strans, mai incapatanat, se incolaceste iar si se descolaceste si, in cele din urma, se incheaga intr-un valmasag de trupuri zdrobite. Asa, pe loc, cateva minute, nu stiu cat timp, in acelasi ritm nebunesc, flacai si fete se framanta, tremura, tropaie. De cateva ori clocotul de patima e strapuns de chiote prelungi, tasnite parca din stravechimea vremurilor, sau de vreun tipat de femeie cu sanii aprinsi de stransoare... Si asa, jocul pare ca va continua pana ce toti jucatorii isi vor topi sufletele intr-o suprema inflacarare de pasiune dezlantuita.”