Lucian Avramescu nu mai poate vorbi. Si nu-si ascunde incredibila, tragica pierdere a rostirii cuvintelor, o constata doar zilnic, transformand-o in literatura. El, care a manuit ca un magician cuvintele, nu doar pe hartie, ci si in tribune, pluteste acum deasupra lor, fara sa le mai poata macar silabisi. Este unul dintre putinii poeti care stiau cum sa-si recite poeziile, glasul sau dadea fior versului, nuanta fraza, incarca de melodie strofele poeziilor. "Buna seara, iubito!", poezia care l-a singularizat in peisajul lirismului anilor 80, era un imn al iubirii inainte de a fi scris cineva muzica pentru aceasta poezie. Avea muzica in versuri, n-a fost nevoie decat de un compozitor inteligent care sa-i dezlege misterul si sa-i dea drumul in lume. "Buna seara, iubito, te astept ca si cand/numai dragostea noastra ar fi pe pamant/ mai presus de caderi, de mariri, de cuvant/ buna seara, iubito, te astept ca si cand". - Katia Nanu
 

Pazitorule, i-am zis ingerului, in dimineata asta cand tot universul doarme, iar noi stam ca doi prieteni, eu cu talpile in iarba uda si rece, tu cu aripile ostenite dupa atata zbor, sprijinite pe roua, nu pot sa masor iubirea in ani, fiindca ea nu are varsta si sta in noi pana inchidem ochii, iar daca ni se da voie la inviere tot de iubire intrebam prima oara fiindca ea face parte din sufletul lui Dumnezeu. - Lucian Avramescu